instrucție definitie

13 definiții pentru instrucție

INSTRÚCȚIE s. f. 1. Proces școlar de transmitere și de însușire a cunoștințelor; învățătură; învățământ; instrucțiune (2). 2. Activitate de pregătire teoretică și practică a militarilor. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale. ◊ Judecător de instrucție = (în unele țări) magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. – Din fr. instruction.
INSTRÚCȚIE s. f. 1. Ansamblu de cunoștințe, priceperi și deprinderi, predate cuiva sau căpătate de cineva, prin care se urmărește însușirea unei culturi generale și a unei specializări profesionale; învățătură; învățământ; instrucțiune (2). 2. Pregătire a ostașilor în vederea însușirii teoriei și practicii militare. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale. ◊ Judecător de instrucție = (în unele țări) magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. – Din fr. instruction.
INSTRÚCȚIE, instrucții, s. f. 1. Învățătură, ansamblu de cunoștințe predate cuiva. Lectura omului cu instrucție puțină de atunci era Alexandria sau Esopia. SADOVEANU, E. 96. Cea dintîi instrucție o primi pe lîngă mama sa, în Pesta. IONESCU-RION, C. 66. ♦ (Învechit) Explicație, lămurire, deslușire. Bunele instrucții ce dă a făcut că multe versuri din ele trecură de proverburi în gura poporului. NEGRUZZI, S. II 147. 2. (Numai la sg.) Pregătire a militarilor în vederea însușirii teoriei și practicii militare. Știam că de trei zile venise acolo un batalion... și că făcea instrucție. PAS, Z. IV 73. Batalionul său avea să iasă în tabără... ca să facă instrucția de campanie. CAMIL PETRESCU, O. I 332. ◊ (Prin restricție) La instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale (efectuată astăzi de procuror și în trecut de un judecător însărcinat special cu aceasta). Tribunalul revoluționar va continua instrucția relativă la conspirația lid Danton. CAMIL PETRESCU, T. II 605.
instrúcție (instruire) (-ți-e) s. f., art. instrúcția (-ți-a), g.-d. instrúcții, art. instrúcției
instrúcție (instruire școlară, militară, judiciară) s. f. (sil. -ți-e), art. instrúcția (sil. -ți-a), g.-d. art. instrúcției; pl. instrúcții
INSTRÚCȚIE s. 1. v. învățământ. 2. v. învățătură. 3. (MIL.) (înv. și pop.) mustră, muștruluială, (înv.) ocenie, șmotru. (~ recruților.)
INSTRÚCȚIE s.f. 1. Învățătură, știință căpătată în școli prin învățare, prin studiu organizat; instruire. 2. Pregătire practică a militarilor, totalitatea exercițiilor militare practice făcute în vederea deprinderii mânuirii armelor. 3. (Jur.) Fază procedurală în desfășurarea proceselor constând în adunarea și cercetarea probelor. [Gen. -iei. / cf. fr. instruction, rus. instrukțiia, lat. instructio].
INSTRÚCȚIE s. f. 1. ansamblu de cunoștințe predate sau căpătate prin studiu organizat; învățătură, învățământ. 2. pregătire a ostașilor în vederea însușirii teoriei și practicii militare. 3. (jur.) fază procedurală în desfășurarea proceselor constând în adunarea și cercetarea probelor. ♦ judecător de ~ = (în unele țări) magistrat care cercetează cauzele penale. (< fr. instruction, lat. instructio)
INSTRÚCȚIE ~i f. 1) Proces de predare a cunoștințelor și deprinderilor într-o instituție de învățământ; instruire. 2) Activitate de pregătire teoretică și practică a militarilor. 3) jur. Activitate de cercetare prealabilă și de adunare a probelor în vederea unui proces penal. ◊ Judecător de ~ magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. [G.-D. instrucției; Sil. in-struc-ți-e] /<fr. instruction, lat. instructio, ~onis
instrucți(un)e f. 1. acțiunea de a instrui: instrucțiunea copiilor; 2. învățătură, cultura inteligenței: instrucțiunea poate fi: superioară (universități și școli speciale), secundară (licee, gimnazii, seminare, școli comerciale și profesionale) și primară; 3. cunoștințe dobândite: are o instrucțiune solidă; 4. lecțiuni sau poveți instructive: istoria e plină de instrucțiune; 5. ordine precize, informațiuni date: urmați acestor instrucțiuni; 6. acte și formalități necesare spre a judeca o cauză: instrucțiunea unei afaceri criminale. V. judecător.
*instrucțiúne f. (lat. in-strúctio, -ónis. V. con- și di-strucțiune). Acțiunea de a instrui. Învățătură, învățămînt, cultură a inteligențeĭ (în școală saŭ în armată). Știință, noțiunĭ cîștigate (însușite): a avea o instrucțiune solidă. Lecțiune, precept, învățămînt: istoria e plină de instrucțiune. Cercetare, acte și formalitățĭ necesare ca să se judece un proces: instrucțiune judiciară. Ministru instrucțiuniĭ publice și private, ministru școalelor statuluĭ și al celor particulare (al educațiuniĭ naționale). Judecător de instrucțiune. V. judecător. A face instrucțiune cu soldațiĭ, cu eleviĭ, a-ĭ învăța mînuirea armelor. Pl. Ordine precise, informațiunĭ: acest ambasador urmează instrucțiunile guvernuluĭ luĭ. – Și -úcție.
INSTRUCȚIE s. 1. educație, învățămînt, învățătură, (înv.) pedeapsă. (Procesul de ~.) 2. carte, cultură, cunoștințe (pl.), învățătură, pregătire, studii (pl.), (înv. și pop.) slovă, (înv. și reg.) cărturărie, (reg.) scrisoare, (înv.) minte, pricopseală, pricopsire. 3. (MIL.) (înv. și pop.) mustră, muștruluială, (înv.) ocenie, șmotru. (~ recruților.)
instrúcție, s. f. sg. (intl.) bătaie încasată la secția de poliție.

instrucție dex

Intrare: instrucție
instrucție