INSTITUTÓR, -OÁRE, institutori, -oare, s. m. și f. (În trecut) Învățător (la oraș); (sens curent) cadru didactic în învățământul primar sau preșcolar, care are (și) studii superioare. – Din fr. instituteur, lat. institutor.

INSTITUTÓR, -OÁRE, institutori, -oare, s. m. și f. (În trecut) Învățător (la oraș). – Din fr. instituteur, lat. institutor.

INSTITUTÓR, -OÁRE, institutori, -oare, s. m. și f. (În vechea organizare a învățămîntului) Învățător la oraș. Cu domniile fanarioților se introdusese în țară o mulțime de dascaleci (loghiotați) ca institutori prin casele boierești. GHICA, S. A. 106.

institutoáre s. f., g.-d. art. institutoárei; pl. institutoáre

institutór s. m., pl. institutóri

institutoáre s. f., g.-d. art. institutoárei; pl. institutoáre

institutór s. m., pl. institutóri

INSTITUTOÁRE s. (pop. și fam.) dăscăliță.

INSTITUTÓR s. dascăl, (peior.) belfer.

INSTITUTÓR, -OÁRE s.m. și f. (În trecut) 1. Grad în învățământul elementar, superior învățătorului, dat mai ales celor care predau la oraș. 2. Persoană care se ocupa de instruirea unui copil. [Cf. fr. instituteur].

INSTITUTÓR, -OÁRE s. m. f. (în trecut) învățător (la oraș). (< fr. instituteur, lat. institutor)

institutor m. 1. cel ce institue sau stabilește; 2. cel ce predă instrucțiunea primară în școalele urbane.

*institutór, -oáre s. (lat. institútor, -óris, d. institúere, a instrui). Care institue, fundator. Profesor de școală primară urbană. (În Francia, acest termin se întrebuințează de pe la 1789 înlocuind pe maître d’école, cum se zicea în ainte).

INSTITUTOARE s. (pop. și fam.) dăscăliță.

INSTITUTOR s. dascăl, (peior.) belfer.