INFINITIVÁL, -Ă, infinitivali, -e, adj. Care privește infinitivul, care ține de infinitiv, care provine din infinitiv. – Infinitiv + suf. -al.

INFINITIVÁL, -Ă, infinitivali, -e, adj. Care privește infinitivul, care ține de infinitiv, care provine din infinitiv. – Infinitiv + suf. -al.

INFINITIVÁL, -Ă, infinitivali, -e, adj. (Gram.) Care privește infinitivul, care ține de infinitiv. Construcții infinitivale.

infinitivál adj. m., pl. infinitiváli; f. infinitiválă, pl. infinitivále

infinitivál adj. m., pl. infinitiváli; f. sg. infinitiválă, pl. infinitivále

INFINITIVÁL, -Ă adj. De (la), din infinitiv. [Cf. fr. infinitival].

INFINITIVÁL, -Ă adj. referitor la infinitiv; construit cu infinitivul. (< fr. infinitival)

INFINITIVÁL ~ă (~i, ~e) Care ține de infinitiv; propriu infinitivului. /infinitiv + suf. ~al

*infinitív, -ă adj. (lat. infinitivus). Gram. Care e de natura finitivuluĭ: propozițiune infinitivă. S. n., pl. e. Un mod verbal care arată acțiunea saŭ starea fără să determine număru saŭ persoana, ca: a umbla, a dormi. – Ca adj., și infinitivál, de infinitiv.

INFINITIVÁL, -Ă adj. (cf. fr. infinitival): în sintagmele construcție infinitivală relativă, construcție nominală infinitivală și sufix infinitival (v.).