indo-european definitie

13 definiții pentru indo-european

INDO-EUROPEÁN, -Ă, indo-europeni, -e, adj., s. m. 1. Adj. (În sintagma) Limbi indo-europene (și substantivat, f. sg.) = familie de limbi reprezentând continuarea unei limbi neatestate, dar reconstituită, în esență, cu ajutorul metodei comparativ-istorice. 2. S. m. (La pl.) Denumire dată unui grup de populații care trăiau prin milen. III î. H. în Asia Centrală, de unde au emigrat mai târziu spre vest și sud-vest; (și la sg.) persoană aparținând acestui grup. 3. Adj. Care aparține limbilor indo-europene sau populațiilor care vorbeau aceste limbi, privitor la aceste limbi. – Din fr. indo-européen.
INDO-EUROPEÁN, -Ă, indo-europeni, -e, adj., s. m. pl. 1. Adj. (În sintagma) Limbi indo-europene (și substantivat, f. sg.) = familie de limbi reprezentând continuarea unei limbi neatestate în texte scrise, dar reconstituită, în esență, cu ajutorul metodei comparativ-istorice. 2. S. m. pl. Denumire dată unui grup de populații care trăiau prin mileniul III a Cr. în Asia Centrală, de unde au emigrat mai târziu spre vest și sud-vest. 3. Adj. Care aparține limbilor indo-europene sau populațiilor care vorbeau aceste limbi, privitor la aceste limbi. – Din fr. indoeuropéen.
INDO-EUROPEÁN, -Ă, indo-europeni, -e, adj. (Lingv.; mai ales în expr.) Limbă indo-europeană = limbă neatestată în texte și considerată ca bază a familiilor de limbi romanice, slave, germanice, indo-iraniene etc.
índo-europeán (-e-u-, -pean) adj. m., pl. índo-européni; f. índo-europeánă, pl. índo-européne
índo-europeánă (limbă) (-e-u-, -pea-) s. f., g.-d. art. índo-europénei
indo-europeán adj. m., s. m. european
INDO-EUROPEÁN, -Ă s.m. și f. Nume dat unui grup mare de popoare și de limbi vorbite în prezent în Europa și în alte continente, reprezentând continuarea unei limbi comune neatestate, dar reconstituită prin metoda comparativ-istorică. // adj. Care aparține acestui grup etnolingvistic; referitor la acest grup. [Pron. -pean. / cf. fr. indo-européen].
INDO-EUROPEÁN, -Ă I. s. m. f. grup mare de popoare și de limbi vorbite în prezent în Europa și în alte continente, reprezentând continuarea unei limbi comune neatestate, dar reconstituită prin metoda comparativ-istorică. II. adj. referitor la aceste limbi sau la populațiile care le vorbeau. (< fr. indo-européen)
Indo-european a. care aparține Indiei și Europei: se zice de grupul de limbi numite și arice: sanscrita, zenda, greaca, latina, celtica, germana, slava.
*indo-eŭropeán, -ă s., pl. enĭ, ene, indo-eŭropeŭ, -éĭe s., pl. eĭ, eĭe și indo-germán, -ă s. Om din familia indoeŭripeĭe, Ar (Aryas). Adj. Popoarele indo-eŭropeĭe (V. europeŭ). – Aceste popoare se numesc indo-eŭropeĭe fiind-că se întind din India pînă la extremitatea Eŭropeĭ. Germaniĭ le numesc indo-germane. Ele sînt: Indieniĭ (Hindu), Iranieniĭ (Perșiĭ), Armeniĭ, Greciĭ, Albanejiĭ, Italiĭ (Latiniĭ), Celțiĭ, Germaniĭ (Germanĭ, Anglo-Saxonĭ și Scandinavĭ), Litvaniĭ și Slaviĭ.
INDO-EUROPEÁN, -Ă (< fr.) adj., s. m. pl. 1. Adj. Limbi indo-europene = cea mai mare familie de limbi vorbite din lume cuprinzând majoritatea limbilor din Europa și multe din Asia, răspândite în America și Australia, iar ca limbi secundare în Africa și Oceania. Sunt vorbite de c. jumătate din populația grobului. Reprezintă continuarea unei limbi neatestate, dar care a fost reconstituită, începând din sec. 19, prin metoda comparativ-istorică (Fr. Bopp fiind cel care i-a stabilit principalele trăsături). Numeroasele ei ramuri sunt grupate în două tipuri: kentum (greacă, italică – din principala ei reprezentantă, latina, derivă ramura romanică actuală – celtică, germanică, iliră, toharică, hitită) și satem (indo-iraniană, armeană, slavă, baltică, tracă, frigiană). Denumirea de i.-e. (dată de Th. Young, în 1814) este convențională; ea a fost consacrată prin tradiție și s-a bazat pe extensiunea ei geografică. 2. S. m. pl. Denumire dată unui grup de populații care trăiau prin milen. 3 î. Hr. în regiunile Asiei Centrale, de unde au emigrat mai târziu spre V și SV. 3. Adj. Privitor la limbile indo-europene, care aparține acestor limbi.
INDO-EUROPEÁN, -Ă adj. (cf. fr. indo-européen): în sintagma limbă indo-europeană (v.).
INDO-EUROPEÁNĂ s. f. (< adj. indo-european, -ă, cf. fr. indo-européenne): limbă vorbită acum câteva mii de ani, neatestată în texte, dar reconstituită, în esență, cu ajutorul metodei comparativ-istorice. Este considerată bază a limbilor indiană veche (sanscrită și vedică), greacă veche, iraniană, hitită, toharică, latină, oscă, umbriană, faliscă, venetă, mesapică, slavă comună, germanică comună, celtă (celtică), baltică, armeană, albaneză, macedoneană antică, frigiană, tracă și iliră, care au apărut ca rezultat al diferențelor dialectale existente încă din acea vreme și adâncite ulterior prin despărțirea lor din trunchiul comun (cele mai apropiate dintre aceste limbi de i.-o. sunt socotite limbile slave, deoarece au un caracter mai arhaic, mai conservator decât celelalte). I se mai spune și indo-europeana comună. Lingvistul german August Schleicher (1821-1868) este primul cercetător care a reușit să determine trăsăturile acestei limbi-bază.

indo-european dex

Intrare: indo-european (adj.)
european 1 adj. adjectiv
  • silabisire: e-u-ro-pean
indian 1 adj. adjectiv
  • silabisire: in-di-an
indo-european adjectiv
  • silabisire: in-do-e-u-ro-pean
Intrare: indo-european (s.m.)
european 2 s.m. substantiv masculin admite vocativul
  • silabisire: e-u-ro-pean
indo-european substantiv masculin
  • silabisire: in-do-e-u-ro-pean
indian 3 s.m. admite vocativul substantiv masculin
  • silabisire: in-di-an