INCUMBÁ, pers. 3 incúmbă, vb. I. Intranz. (Despre sarcini, obligații) A se impune, a reveni cuiva. – Din fr. incomber, lat. incumbere.

INCUMBÁ, pers. 3 incúmbă, vb. I. Intranz. (Despre sarcini, obligații) A se impune, a reveni cuiva. – Din fr. incomber, lat. incumbere.

INCUMBÁ, pers. 3 incúmbă, vb. I. Intranz. (Despre sarcini, obligații, datorii; construit cu dativul) A se impune, a reveni. Titlul de «Brigadă de șoc» impune partidului nostru îndatorirea de a ridica nivelul activității sale la înălțimea răspunderii ce îi incumbă, de a munci și lupta și mai bine pentru victoria socialismului. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2502.

incumbá (a ~) vb., ind. prez. 3 incúmbă

incumbá vb., ind. prez. 3 sg. incúmbă

INCUMBÁ vb. v. reveni.

INCUMBÁ vb. I. intr. (Despre sarcini, obligații) A se impune, a reveni cuiva. [P.i. 3 -bă. / < lat. incumbere, cf. fr. incomber, it. incombere].

INCUMBÁ vb. intr. (despre sarcini, obligații) a se impune, a reveni cuiva. (< lat. incumbere, fr. incomber)

A INCUMBÁ pers. 3 incúmbă intranz. (despre sarcini, obligații) A reveni în mod obligatoriu cuiva. /<lat. incumbare, fr. incomber

incumbà v. a fi impus: părinților le incumbă datoria de a crește pe copiii lor.

incúmb, a -á v. intr. uzitat pers. III (fr. incomber, d. lat. in-cúmbere, a cădea pe. V. incubez, sucomb). A-țĭ incumba ceva, a fi dator să facĭ ceva: primaruluĭ îi incumbă să îngrijească de oraș.

incumba vb. v. REVENI.