ÍNCIPIT, incipituri, s. n. Formulă introductivă dintr-o carte tipărită sau dintr-un manuscris antic ori medieval, care cuprindea titlul lucrării și numele autorului. – Din lat. [hic] incipit „aici începe”.

ÍNCIPIT s. n. Formulă introductivă dintr-o carte tipărită sau dintr-un manuscris antic sau medieval, care cuprindea titlul lucrării și numele autorului. – Din lat. [hic] incipit „aici începe”.

íncipit (lat.) s. n., pl. íncipituri

íncipit s. n.

INCÍPIT s.n. Notă la începutul manuscriselor antice și medievale, al incunabulelor și al unor cărți din sec. XVI, cuprinzând titlul scrierii și numele autorului. [< lat. (hic) incipit – (aici) începe].

INCÍPIT s. n. notă la începutul manuscriselor antice și medievale, al incunabulelor și al unor cărți din sec. XVI, cuprinzând titlul scrierii și numele autorului. (< lat. /hic/ incipit, /aici/ începe)

incipit (cuv. lat. „început”) I. 1. În cântarea liturgică greg.*, i. este sinonim cu intonație (1, 2). 2. În polif. vocală a sec. 13-14, i. este fragmentul melodic inițial (text muzical asociat cu text literar) al cantus firmus*-ului executat omofon* de către tenor (3); cele câteva cuvinte ale i. se instituie în general în titlul lucrării sau al secțiunii de lucrare din care provin. II. Într-o accepțiune mai largă, i. desemnează primele măsuri* sau fragmentul melodic introductiv al oricărei lucrări muzicale. A devenit (în 1934, Ch. van der Borren) un mijloc de desemnare a operelor cuprinse într-un catalog tematic (sin.: initium).