imputat definitie

16 definiții pentru imputat

IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.
IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.
IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. ◊ Refl. impers. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivită în cadrul funcției pe care o deține, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. – Variantă: (învechit și popular) împuta (RETEGANUL, P. IV 71, PANN, P. V. II 64) vb. I.
ÎMPUTÁ vb. I v. imputa.
imputá (a ~) vb., ind. prez. 3 impútă
imputá vb., ind. prez. 1 sg. impút, 3 sg. și pl. impútă
IMPUTÁ vb. v. reproșa.
IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].
ÎMPUTÁ vb. I. v. imputa.
IMPUTÁ vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)
imputá (imputát, imputát), vb.1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).
A IMPUTÁ impút tranz. 1) (acțiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproșa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputație. /<fr. imputer, lat. imputare
imputà v. 1. a atribui cuiva o faptă blamabilă; 2. a-și face imputări; 3. Jur. a întrebuința o plată la o datorie.
*impút și -éz, a v. tr. (lat. imputo, -putáre. V. cont, compút, deputat, reputațiune). Reproșez, mustru, atribuĭ cuĭva o greșeală și-ĭ fac observațiunĭ. Pun în socoteală: a imputa unuĭ soldat perderea unuĭ efect militar. V. împut 1.
1) împút, a v. intr. (lat. imputo, -áre. V. imput). Vechĭ. Mustru, reproșez: Iisus împuta orașelor. Vidin. Regret ce-am dăruit: îmĭ împut. V. refl. Mă cert, mă cĭorovăĭesc: nărodul se împuta cu Moĭsi.
IMPUTA vb. a reproșa, (prin Mold.) a(-i) bănui, (înv.) a prihăni.

imputat dex

Intrare: imputa
imputa verb grupa I conjugarea I
Intrare: împutat
împutat participiu
Intrare: imputat
imputat participiu
Intrare: împuta
împuta verb grupa I conjugarea I