IMPLORÁ, implór, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva insistent, cu disperare (și cu umilință). – Din fr. implorer, lat. implorare.

IMPLORÁ, implór, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva stăruitor, cu desperare (și cu umilință). – Din fr. implorer, lat. implorare.

IMPLORÁ, implór, vb. I. Tranz. A ruga (pe cineva) din toate puterile, stăruitor (și cu umilință). Au ars-o ș-au dărîmat-o subt ochii noștri, deși îi imploram în genunchi s-o cruțe. SADOVEANU, Z. C. 97. Din suflet te rog și te implor, ia seama să nu se nenorocească din pricina matale biata fată!... REBREANU, R. I 208. ♦ A cere, a solicita (ceva) stăruitor și cu umilință. Eu nu implor, principe, nimica de la tine. MACEDONSKI, O. I 252.

implorá (a ~) vb., ind. prez. 3 implóră

implorá vb., ind. prez. 1 sg. implór, 3 sg. și pl. implóră

IMPLORÁ vb. a conjura, (pop.) a jura, a milui, (înv.) a supăra. (Te ~ să mă ajuți!)

IMPLORÁ vb. I. tr. A ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). [P.i. implór. / < fr. implorer, it., lat. implorare].

IMPLORÁ vb. tr. a ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). (< fr. implorer, lat. implorare)

implorá (implór, implorát), vb. – A ruga stăruitor, cu disperare. Lat. implorare (sec. XIX), fr. implorer. – Der. implorator, adj. (care imploră). Cf. deplora, vb., din lat. deplorare; deplorabil, adj.

A IMPLORÁ implór tranz. 1) (persoane) A ruga în mod stăruitor și cu umilință; a conjura. 2) (ajutor, favoruri etc.) A cere cu insistență. [Sil. im-plo-] /<fr. implorer, lat. implorare

implorà v. a cere cu umilință și stăruitor, a se ruga cu lacrimi: a implora grația.

*implór, a -á v. tr. (lat. imploro, -áre, d. plorare, a plînge. V. de- și ex-plor). Cer umilit și cu insistență: a implora ĭertare.

IMPLORA vb. a conjura, (pop.) a jura, a milui, (înv.) a supăra. (Te ~ să mă ajuți!)