IMAMEÁ, imamele, s. f. Capătul ciubucului, prin care se trage fumul. – Din tc. imāme.

IMAMEÁ, imamele, s. f. Capătul ciubucului, prin care se trage fumul. – Din tc. imame.

IMAMEÁ, imamele, s. f. (Turcism învechit și arhaizant) Capătul ciubucului prin care se trage fumul și care adesea avea diferite podoabe. Cîteva fumuri, nu din ciubucurile cu imamea de chihlimbar... Ci mahorcă neagră tocată cu cosorul. C. PETRESCU, A. R. 195. Imamele cu muțunachi. ALECSANDRI, T. 433.

imameá s. f., art. imameáua, g.-d. art. imamélei; pl. imaméle, art. imamélele

imameá s. f. (sil. -mea), art. imameáua, g.-d. art. imamélei; pl. imaméle

imameá (imaméle), s. f. – Capăt de chihlimbar al unei pipe. Tc. imame (Șeineanu, III, 70). Sec. XIX. – Der. imamele, s. f. (varietate de pere).

imameá, s.f. (înv.) 1. vârful de chihlimbar al ciubucului, prin care se trage fumul din lulea. 2. varietate de pere lunguiețe, cu fața roșie și gust dulce.

imameà f. 1. căpătâiul de chihlibar al ciubucului: ciubuce cu imamele de chihlibar limoniu FIL.; 2. Mold. varietate de pere lunguiețe, fața roșie, gust dulce. [Turc. IMAMÈ].

imameá f., pl. ele (turc. [d. ar.] imame). Vechĭ. Capătu (muștĭucu) cĭubuculuĭ saŭ luleleĭ, țigareteĭ (de ordinar de chilimbar).