iertare definitie

2 intrări

30 definiții pentru iertare

IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ◊ Expr. A-l ierta (pe cineva) Dumnezeu = a muri (după o boală grea). Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioși când vorbesc despre un mort. Doamne, iartă-mă! spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă nepotrivită, necuviincioasă. ♦ A scuza. ◊ Loc. adj. De neiertat = condamnabil. ◊ Expr. Ba să mă ierți!, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă! 2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligație. 3. (Pop. și fam.) A permite, a da voie să... ◊ Expr. (Reg.) Nu-i iertat = este interzis. – Lat. libertare.
IERTÁRE, iertări, s. f. Acțiunea de a ierta și rezultatul ei; iertăciune. ♦ Scuză. ◊ Expr. Să avem iertare! = a) să ne scuzați! b) cred că nu ai dreptate! – V. ierta.
IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ◊ Expr. A-l ierta (pe cineva) Dumnezeu = a muri (după o boală grea). Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioși când vorbesc despre un mort. Doamne, iartă-mă! spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă nepotrivită, necuviincioasă. ♦ A scuza. ◊ Loc. adj. De neiertat = condamnabil. ◊ Expr. Ba să mă ierți!, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă! 2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligație. 3. (Pop. și fam.) A îngădui, a permite, a da voie să... ◊ Expr. (Reg.) Nu-i iertat = este interzis. – Lat. libertare.
IERTÁRE, iertări, s. f. Acțiunea de a ierta și rezultatul ei; iertăciune. ♦ Scuză. ◊ Expr. Să avem iertare! = a) să ne scuzați! b) cred că nu ai dreptate! – V. ierta.
IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică o persoană vinovată) A scuti de o pedeapsă, a ridica pedeapsa, a nu pedepsi, a nu mai considera vinovat. Iartă-mâ de ce am făcut! RETEGANUL, P. II 30. Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte. ISPIRESCU, L. 6. Nu vreau să te iert pînă nu-i face ce ți-oi zice eu. ALECSANDRI, T. I 48. Mă iartă, tată, că n-oi mai zice așa. DRĂGHICI, R. 63. ◊ Expr. A-l ierta (pe cineva) dumnezeu = a i se sfîrși cuiva suferințele, a muri (după o boală grea). Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioși cînd vorbesc despre un mort. De-o fi murit, Să-l ierte dumnezeu. COȘBUC, P. I 230. Bărbatu-mieu – dumnezeu să-l ierte – nu s-a putut plînge că l-am înșelat. CREANGĂ, P. 4. Doamne iartă-mă, spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă necuviincioasă. Aice-i? Unde, doamne iartă-mă, să fie? ALECSANDRI, T. I 381. ♦ (Construit cu dativul; complementul direct indică vina săvîrșită) A trece cu vederea. Nu-ți mai iert nimic. SAHIA, N. 78. Că te-am zărit e a mea vină Și vecinic n-o să mi-o mai iert. EMINESCU, O. I 118. ♦ A scuza. De-i avea vreme să te duci... bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. CREANGĂ, P. 169. Mă iertați, domnul meu, că sînt cam bolnavă și nu pot [cînta]. ALECSANDRI, T. 876. Dar aud chemîndu-mă. Mă iertați, mă rog. NEGRUZZI, S. I 40. ◊ Loc. adj. De neiertat = care nu poate fi scuzat; condamnabil. O greșeală de neiertat. ◊ Expr. Ba să mă ierți, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă. 2. (Subiectul este o persoană sau o situație, o stare, o împrejurare; urmat de determinări exprimate printr-o propoziție cu verbul la conjunctiv) A îngădui, a permite, a lăsa, a da voie. De m-a ierta vremea să pot veni și eu mai pe urmă, bine. CREANGĂ, P. 169. Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături! EMINESCU, O. I 87. Iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte! ODOBESCU, S. III 32. (Determinarea, exprimată în propoziția anterioară, nu se mai repetă) Ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă. ALECSANDRI, P. A. 180. ◊ (Regional, construit cu dativul) Iartă-mi să caut un jugastru și să-mi fac din inima lui un dop. SBIERA, P. 36. ◊ Impers. (Construit cu dativul, uneori determinarea este o propoziție cu verbul la infinitiv) Nu-ți e iertat să vorbești. EMINESCU, N. 82. Doresc tare mult să-mi fie iertat a mă așeza în Moldova, pe vară încai; căci iernele trebuie să le petrec într-o climă mai caldă. GHICA, A. 608. ◊ (Regional) Nu-i iertat = nu-i permis, e interzis, e oprit. 3. (Complementul indică o persoană) A scuti, a dispensa de o obligație. El tot nu mă iartă de dobînzi. Îi muncesc vara, îi cînt toamna; nu mă mai pot plăti. SADOVEANU, M. C. 188. Să ierți feciorul meu de la oaste. RETEGANUL, P. III 8. ◊ (Glumeț) Mă uit înapoi cu coada ochiului și nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase. CARAGIALE, O. I 46. ◊ (Complementul indică obligația) Din zestre că-i mai ierta, Din cerut îi mai lăsa. TEODORESCU, P. P. 88.
IERTÁRE, (2) iertări; s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbul «a cere») Acțiunea de a ierta; scutire de pedeapsă. Se aduseră frații înaintea împăratului, cari deteră în genuchi și cerură iertare de la fratele cel mai mic. ISPIRESCU, L. 305. Despot, de moarte ai iertare, Dar tu la mînăstire pe viață-i fi închis. ALECSANDRI, T. II 193. Cereau ca să se hotărască... cum să se poarte cu acei nobili din Ardeal care fugiseră și acum cereau iertare voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, O. II 271. 2. Scuză. Îți cer o mie de iertări. NEGRUZZI, S. I 47. Expr. Să avem iertare = a) să ne scuzați. Să avem iertare, stăpîne! Apa era bîhlită și ne-am fi putut bolnăvi. CREANGĂ, P. 204; b) (formulă cu care contrazici pe cineva) ba să mă ierți!
iertá (a ~) vb., ind. prez. 3 iártă
iertáre s. f., g.-d. art. iertắrii; pl. iertắri
iertá vb. (sil. ier-), ind. prez. 1 sg. iert, 3 sg. și pl. iártă
iertáre s. f. (sil. ier-), g.-d. art. iertării; pl. iertări
IERTÁ vb. 1. v. absolvi. 2. (BIS.) a dezlega. (Preotul îl ~ de păcate.) 3. (reg.) a îngădui, (înv.) a lăsa, a șterge, a trece. (A ~ păcatele, fărădelegile cuiva.) 4. v. scuza.
IERTÁ vb. v. elibera, libera, salva, scăpa, scoate.
IERTÁRE s., interj. 1. s. v. absolvire. 2. s. (BIS.) dezlegare, pocăință, (înv.) pocaianie. (~ de păcate.) 3. s. v. scuză. 4. s. indulgență, îndurare, îngăduință, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) 5. interj. îndurare!, (înv.) aman!
IERTÁȚI interj. pardon!, scuzați!
A ierta ≠ a osândi, a pedepsi
iertá (iertát, át), vb.1. (Înv.) A cruța. – 2. A absolvi, a scuti de pedeapsă. – 3. A scuza. – 4. A permite, a îngădui, a accepta. – 5. (Refl.) A se împăca, a face pace. – 6. (Refl., înv.) A-și lua rămas-bun creștinește. – 7. (Înv.) A abandona, a lăsa, a renunța. – Mr., megl. l’ert, l’irtare. Lat. lῑbertāre „a cruța” (Pușcariu 769; Candrea-Dens., 811; REW 5014; DAR; Densusianu, GS, II, 18; Rosetti, I, 167), păstrat numai în rom.Der. iertăciune, s. f. (iertare; compoziție poetică ce se recită atunci cînd tînăra căsătorită se desparte de părinți; despărțire, rămas-bun, mai ales cînd este vorba de un muribund); iertător, adj. (indulgent, care iartă ușor); neiertat, adj. (care nu poate fi iertat; care nu este iertat); neiertător, adj. (care nu iartă).
A IERTÁ iért tranz. 1) (persoane) A scuti de pedeapsă. 2) A elibera de acuzație, primind scuzele aduse; a scuza. Vecinul l-a iertat.A-l ierta Dumnezeu a înceta din viața (după o boală grea și îndelungată). Dumnezeu să-l ierte! formulă folosită de credincioși vorbind despre mort. Doamne, iartă-mă! expresie folosită de o persoană care a spus sau este pe cale de a spune o vorbă necuviincioasă. Ba să mă iertați! a) nu sunt de acord; b) nici vorbă. Iertați-mă (vă rog)! vă rog să nu vă supărați. 3) (greșeli, fapte reprobabile) A trece cu vederea; a înceta de a lua în considerație; a da uitării; a scuza. 4) (datorii, obligații etc.) A declara nul; a anula. 5) A da voie; a îngădui; a permite. Iertați-mă, vin și eu cu o explicație. /<lat. libertare
A SE IERTÁ mă iert intranz. pop. 1) A-și lua rămas bun (unul cu altul). 2) A se despărți pentru totdeauna de cineva care a murit sau care e pe moarte. /<lat. libertare
IERTÁRE ~ări f. Exprimare a regretului (față de cineva) pentru o greșeală involuntară; scuză. A cere ~.Să am (avem) ~! a) să nu vă supărați; să mă scuzați!; b) nu sunt (suntem) de acord. /v. a (se) ierta
iertà v, 1. a da libertate, a grația (pe un condamnat); 2. a trece cu vederea (un păcat, o greșală): Dumnezeu să-l ierte! 3. a scuza: mă iartă; 4. a permite: de m’ar ierta vremea să pot veni CR.; 5. fig. a lăsa, a îngădui: ar vrea să fugă, dar inima n’o iartă AL. [Lat. LIBERTARE (din LIBERTOS, liberat)].
iertare f. fapta de a ierta. ║ int. grație!
ĭártă, V. ĭert.
ĭert, a v. tr. (lat. libertare, a libera, d. libertus, libert. – Ĭert, -ĭerțĭ, ĭartă). Liberez din robie. Grațiez. Achit, absolv. Scuz: a ĭerta o greșală. Permit, las: timpu nu mă ĭartă să vin. Dumnezeŭ să-l ĭerte, formulă de adiĭo morților la înmormîntare orĭ de amintire respectuoasă cînd vorbeștĭ de eĭ.
ĭertáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a ĭerta. A cere ĭertare, a cere grație, scuză. Ĭertare! (subînț. dă-mĭ, cer), ĭartă-mă, scuză-mă!
ierta vb. v. ELIBERA. LIBERA. SALVA. SCĂPA. SCOATE.
IERTA vb. 1. a absolvi, a cruța, a scuti, (înv.) a milui, a pardona, a slobozi. (A ~ de o pedeapsă, de o obligație.) 2. (BIS.) a dezlega. (Preotul îl ~ de păcate.) 3. (reg.) a îngădui, (înv.) a lăsa, a șterge, a trece. (A ~ păcatele, fărădelegile cuiva.) 4. a scuza. (Vă rog să mă ~ pentru o clipă.)
IERTARE s., interj. 1. s. absolvire, cruțare, scutire. (~ cuiva de o pedeapsă, de o obligație.) 2. s. (BIS.) dezlegare, pocăință, (înv.) pocaianie. (~ de păcate.) 3. s. scuză, (pop.) iertăciune, (înv.) pardon. (A cere ~.) 4. s. indulgență, îndurare, îngăduință, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) 5. interj. îndurare!, (înv.) aman!
IERTARE. Subst. Iertare, iertat, iertăciune (înv. și pop.), îndurare, remisiune (livr.), cruțare; îngăduință, îngăduială, îngăduire, indulgență, clemență (livr.), toleranță, tolerare. înțelegere, înduioșare, milă, miluță (dim.,pop.), milostenie (înv.), miluire, milostivire, milosîrdie (înv.), îmbunare, înduplecare. Bunătate, blîndețe, generozitate, omenie, omenire (înv.), bunăvoință, cumsecădenie, mărinimie, larghețe, caritate, umanitate, umanitarism, tolerantism, filantropie. Scuză, păsuire, păsuială, răgaz, îngăduință (fam., rar), amînare, răbdare. Scutire, absolvire, pardon (înv.), dezvinovățire, dezvinuire (rar), disculpare; amnistiere, amnistie, grațiere, achitare, reabilitare. Tolerant, binevoitor, umanitarist, filantrop. Adj. Iertător, îngăduitor, îndurător, cruțător (rar), indulgent, clement (livr.), tolerant, înțelegător, răbdător. Bun, blînd, generos, omenos, de omenie, omenit (înv.), uman, binevoitor, cumsecade, de treabă, culant, amabil, larg (fig.), mărinimos, umanitar, caritabil, filantropic; milos, milostiv. Scuzabil, tolerabil, admisibil, suportabil, acceptabil. Amnistiabil. Reabilitat. Vb. A ierta, a se îndura, a cruța; a tolera, a îngădui, a fi îngăduitor, a fi indulgent, a trece cu vederea, a fi clement, a fi tolerant, a da dovadă de mărinimie, a avea inimă mare. A înțelege, a da dovadă de înțelegere, a avea înțelegere, a se înduioșa, a se îndupleca, a se îmbuna, a se milostivi, a-i fi milă, a milui (înv.). A scuza, a găsi scuze; a păsui, a da răgaz, a amîna. A achita, a scuti, a pardona (înv.), a absolvi, a lăsa în pace, a lăsa (pe cineva) în plata Domnului (a lui Dumnezeu), a disculpa, a dezvinovăți, a dezvinui (rar); a amnistia, a grația, a reabilita. Adv. Cu iertare, cu îngăduință, cu îndurare; cu duhul blîndeții; cu bunătate, cu înțelegere. V. bunătate, milă, omenie.
DAT VENIAM CORVIS, VEXAT CENSURA COLUMBAS (lat.) judecata îi iartă pe corbi și îi năpăstuiește pe porumbei – Iuvenal, „Satirae”, II, 63. Judecătorii se înclină în fața celor tari.
PERPETUO VINCINT QUI UTITUR CLEMENTIA (lat.) cine iartă învinge întotdeauna – Balbus, „Sententiae”, 147.

iertare dex

Intrare: iertare
iertare substantiv feminin
  • silabisire: ier-
Intrare: ierta
ierta verb grupa I conjugarea I
  • silabisire: ier-