ÍDOL, idoli, s. m. Divinitate păgână; (concr.) chip, figură, statuie reprezentând o asemenea divinitate și constituind, în religiile politeiste, obiecte de cult religios. ♦ Fig. Ființă sau lucru care reprezintă obiectul unui cult sau al unei mari iubiri. – Din sl. idolŭ.

ÍDOL, idoli, s. m. Divinitate păgână; (concr.) chip, figură, statuie reprezentând o asemenea divinitate și constituind, în religiile politeiste, obiecte de cult religios. ♦ Fig. Ființă sau lucru care reprezintă obiectul unui cult sau al unei mari iubiri. – Din sl. idolŭ.

ÍDOL, idoli, s. m. 1. Divinitate păgînă; (concretizat) chip, figură, statuie reprezentînd o asemenea divinitate. Era o vorbire cu două înțelesuri, așa cum obișnuiau să lepede în vremea veche preotesele idolilor păgîni. SADOVEANU, P. M. 235. Un idol își avea desigur rostul lui în vremile cînd omul nu-și da seamă de elementele naturii. ANGHEL-IOSIF, C. L. 43. ♦ (Rar) Nume dat unei ființe rele care inspiră spaimă. Vino de mă scapă pe mine de idolul ăsta de vrășmaș, ISPIRESCU, L. 19. 2. Fig. Persoană sau lucru care reprezintă obiectul unui cult sau al unei iubiri foarte mari. Pentr-o inimă fecioară mîndru idol ți-ai ales! EMINESCU, O. I 80.

ídol s. m., pl. ídoli

ídol s. m., pl. ídoli

ÍDOL s. zeu.

ÍDOL s. v. aghiuță, demon, diavol, drac, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.

ídol (ídoli), s. m. – 1. Divinitate păgînă. – 2. Demon. – Mr., megl. idol. Ngr. εἴδωλος (Murnu 29), în parte prin intermediul sl. idolŭ, cf. bg. idol, alb. idhulj. Este popular cu al doilea sens. – Der. idoloaică, s. f. (diavoliță); idoliță, s. f. (diavoliță); idolesc, adj. (referitor la idoli; păgîn; diabolic); idolean, adj. (idolatru), sec. XVII, înv.; idolniță, s. f. (templu păgîn), din sl. idolŭnica, sec. XVII; idolniciar, adj. (idolatru), sec. XVII., înv.; idoluslujenie, s. f. (idolatrie), împrumut literar înv., din sl. idolosluzenije; idolatru (var. înv. idololatru), adj., din fr. idolâtre și var. din gr. εἰδωλολάτρης, cf. Gáldi 198; ido(lo)latrie, s. f. (adorare a idolilor; adorație exagerată); idolatr(iz)a, vb. (a venera ca pe un idol; a iubi în mod exagerat).

ÍDOL ~i m. 1) Reprezentare antropomorfă a unei divinități (în formă de statuie, imagine etc.), constituind obiect de adorație la păgâni; divinitate păgână. 2) fig. Persoană sau lucru care este obiectul unei adorații. /<sl. idolu

idol m. 1. figură sau statue a unei false divinități; 2. fig. obiectul unei pasiuni extreme, al unui cult excesiv: banul e idolul avarului; el e idolul părinților săi; 3. pop. demon: vino de mă scapă de idolul ăsta de vrăjmaș ISP. [De origină slavo-greacă].

ídol m., pl. lĭ (vsl. idolŭ, d. mgr. idolon, vgr. eidolon, exemplar, idol, d. eîdos, aspect; lat. idólum, it. sp. pg. idolo). Figură, statuă care reprezentă un zeŭ. Fig. Persoană foarte ĭubită, admirată saŭ onorată: Napoleon era idolu armateĭ luĭ. Lucru foarte ĭubit: banu e idolu Jidanuluĭ. Fig. Pop. Munt. Om răŭ.

IDOL s. (BIS.) divinitate, dumnezeu, zeitate, zeu, (înv.) bolovan, boz, chip, făptură, simulacru, zîn. (Anticii se închinau la ~i.)

idol s. v. AGHIUȚĂ. DEMON. DIAVOL. DRAC. ÎNCORNORATUL. NAIBA. NECURATUL. SATANĂ. TARTOR.