idealism definitie

12 definiții pentru idealism

IDEALÍSM s. n. 1. Atitudine exprimată prin urmărirea dezinteresată a unui ideal social, moral, estetic. 2. (Fil.) Concepție potrivit căreia doar spiritul are existență reală, celelalte domenii fiind descrise ca reprezentări ale spiritului. 3. (Rar) Caracterul omului idealist (2). [Pr.: -de-a-] – Din fr. idéalisme.
IDEALÍSM s. n. 1. Orientare în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund, derivat. ◊ Idealism obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual pus la baza existenței ca o realitate de sine stătătoare, independentă de conștiința individuală. Idealism subiectiv = idealism care identifică spiritul cu conștiința individuală, negând existența independentă de aceasta a realității materiale. Idealism absolut = idealism care admite identitatea spirituală cu realitatea obiectivă. 2. (Rar) Caracterul omului idealist (2). [Pr.: -de-a-] – Din fr. idéalisme.
IDEALÍSM2 s. n. (În vorbirea obișnuită, din ce în ce mai rar) Atitudine determinată de urmărirea dezinteresată a unui ideal moral, social, estetic etc.; caracterul omului idealist2. – Pronunțat: -de-a-.
IDEALÍSM1 s. n. (În opoziție cu materialism) Curent antiștiințific în filozofie, legat, în general, de ideologia claselor reacționare, și care în problema fundamentală a filozofiei – problema raportului dintre gîndire și existență – consideră conștiința și nu materia ca factor prim, negînd faptul că conștiința este un produs al materiei. Esența idealismului constă în faptul că psihicul este considerat ca punct inițial, din el fiind dedusă natura, și numai după aceea este dedusă din natură obișnuita conștiință omenească. LENIN, O. XIV 220. Teoria materialistă neagă cu desăvîrșire atît dualismul cît și idealismul. STALIN, O. I 324. În știință se desfășoară o luptă ascuțită între materialism și idealism, lupta împotriva concepțiilor idealiste, pentru triumful materialismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 464. ◊ Idealism obiectiv v. obiectiv Idealism subiectiv v. subiectiv. – Pronunțat: -de-a-.
idealísm (-de-a-) s. n.
idealísm s. n. (sil. -de-a-)
IDEALÍSM s.n. 1. Orientare fundamentală în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, ideea drept factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund. 2. (Rar) Urmărire dezinteresată a unui ideal. [Pron. -de-a-. / < fr. idéalisme].
IDEALÍSM s. n. 1. orientare fundamentală în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, existența obiectivă, ca factor secund, derivat. ♦ ~ obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual, pus la baza existenței, ca o realitate independentă de conștiința individului; ~ subiectiv = idealism care identifică spiritul cu conștiința individuală, negând existența independentă a realității materiale; ~ absolut = idealism care admite identitatea spiritului cu realitatea obiectivă. 2. urmărire dezinteresată a unui ideal. 3. ~ fizic = denumire dată interpretării idealiste a unor concepte ale fizicii contemporane. (< fr. idéalisme)
IDEALÍSM n. 1) (în opoziție cu materialism) Orientare în filozofie care consideră spiritul, ideea, conștiința ca factor prim, iar existența, materia, natura ca factor secund. 2) rar Atitudine determinată de urmărirea dezinteresată a unui ideal. [Sil. -de-a] /<lat. idealismus, fr. idéalisme
idealism n. sistemă filozofică care neagă existența lucrurilor exterioare, acordând-o exclusiv cugetării.
*idealízm n., pl. e (d. ideal). O doctrină filosofică care neagă realitatea individuală a lucrurilor distincte de „eu” și atribue o importanță excluzivă noțiunilor și adevărurilor concepute de ideĭe, de rațiune: idealizmu kantian. Urmărirea idealuluĭ în artă: idealizmu e opus realizmuluĭ.
IDEALÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. Atitudine exprimată prin urmărirea dezinteresată a unui ideal social, moral, estetic etc. 2. (FILOZ.) Concepție potrivit căreia doar spiritul are existență reală; domeniile naturii și experienței sunt descrise ca reprezentări ale spiritului. I. este opus materialismului și naturalismului. I. apare pentru prima oară la Platon, pentru care numai „ideile” sau „formele” constituie obiectul cunoașterii și au existență adevărată. În epoca modernă, Berkeley elaborează un i. imaterialist, conform căruia lumea constă în spiritul infinit al lui Dumnezeu, spiritele finite și obiectele fizice fiind simple colecții de idei. Kant opune i. de până la el, caracterizat ca „dogmatic”, un i. transcendental sau critic, arătând că obiectele exterioare nu se reduc la idei decât din perspectiva subiectului care poate percepe fenomenul. Fichte, Schelling și Hegel au modificat apoi filozofia kantiană în sensul unui i. metafizic, susținând că întreaga realitate este o creație a spiritului. Hegel propune un i. absolut (numit astfel pentru a-l deosebi de i. subiectiv al lui Fichte și i. obiectiv al lui Schelling). 3. (ESTETICĂ) (În opoziție cu realismul) Doctrină care propune ca scop al artei și literaturii exprimarea unei realități concepute ca frumoasă, exemplară sau ideală.

idealism dex

Intrare: idealism
idealism