Dicționare ale limbii române

25 definiții pentru iconomie

economíe2 sf [At: (a. 1645) ap. TDRG / V: ic~ / Pl: ~ii / E: econom + -ie] (Înv) 1-6 Economat (2-7).
economíe1 sf [At: (cca 1734) IORGA, S. D. XII, 224 / V: (înv) ic- / Pl: ~ii / E: fr economie, ngr οἰκονομία] 1 (Înv) Gospodărie. 2 (Înv) Avut. 3 (Înv) Bogăție. 4 (Înv) Administrare a unor bunuri, a unei instituții etc. Cf econom (1). 5 (Înv) Pricepere în administrarea unor bunuri, a unei instituții etc. 6 Folosire rațională a mijloacelor materiale sau bănești, limitată la strictul necesar de cheltuieli Si: cumpătare, chibzuială, măsură. 7-8 Reducere a cheltuielilor, a consumului. 9-10 (Îlav) Cu (mare sau, înv, multă) ~ (Cu) foarte puțin. 11 (Ccr) Ceea ce se economisește printr-o folosire rațională a mijloacelor materiale sau bănești Si: rezervă. 12 (Ccr; mpl) Bani agonisiți pentru satisfacerea anumitor trebuințe. 13 Totalitate a relațiilor de producție dintre oameni care alcătuiesc baza socială pentru o anumită perioadă. 14 Ansamblu al activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și a serviciilor. 15-17 Orientare (activitate, acțiune) a unei clase, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul ramurilor muncii sociale. 18-19 (Îrg; prc) Agricultură (și zootehnie). 20 (Îs) ~ națională (sau, înv, generală) Totalitate a activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat pe plan național prin mecanisme proprii de funcționare. 21 (Îs) ~ naturală Formă de economie1 (14) în cadrul căreia bunurile materiale se produc direct, pentru consum, fără intermediul schimbului. 22 (Îs) ~ de schimb Formă de economie1 (14) în cadrul căreia produsele muncii iau cu precădere forma de mărfuri. 23 (Îs) ~ de piață Formă de economie1 a cărei organizare și funcționare se realizează prin mecanismele pieței, în cadrul unui regim liberal legislativ, instituțional și politic, bazat pe proprietatea privată și lipsit de acțiuni restrictive ale statului. 24-25 Ramură sau sector de activitate (productivă). 26-27 Știință (sau sistem de științe) care studiază relațiile de producție în legătura lor dialectică cu forțele de producție pe diferitele trepte ale societății, legile care guvernează viața economică, producția, repartiția, schimbul și consumul, precum și fenomenele și procesele economice. 28 (Îs) ~ agrară sau, înv, ~ia câmpului (ori de câmp, rurală, îvr, pământească) Agronomie. 29 (Îs) ~ia industriei (sau, înv, ~ industrială) Știință economică ce studiază relațiile de producție din industrie în interacțiune cu forțele de producție caracteristice acesteia, precum și sistemele parțiale ale legăturilor specifice calitative și funcționale, legile mișcării lor, formele și metodele specifice de organizare. 30 (Îs) ~ politică (sau, înv, politiceasă) Știință a administrării unor resurse și mijloace limitate, care studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse. 31 (Îs) ~ forestieră (sau, înv, silvică) Silvicultură. 32 (Înv; îs) ~ia stupilor (sau ~ de stupi) Apicultură. 33 (Iuz; îs) ~ animală Zootehnie. 34-35 (Mod de) organizare a planului sau a părților unei lucrări, ale unei scrieri, ale unei legi etc. Si: alcătuire, compoziție, structură.[1] modificată
ECONOMÍE, (2, 3) economii, s. f. 1. Ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. ♦ Economie națională = totalitatea activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat în plan național prin mecanisme proprii de funcționare. Economie politică = știința administrării unor resurse și mijloace limitate, pentru satisfacerea unor necesități numeroase și nelimitate. Economie de schimb = economie în cadrul căreia produsele muncii iau cu precădere forma de mărfuri. Economie naturală = economie în care produsul activității umane este destinat consumului producătorilor. Economie de piață = formă de organizare și funcționare a economiei în care prețul și volumul producției depind, în principiu, de confruntarea dintre cerere și ofertă. Economie socială de piață = tip de economie care îmbină principiile economiei de piață cu cele ale echității și armoniei sociale. Economie subterană = tip de activități economice nedeclarate și neînregistrate în contabilitatea celor care le practică, pentru a se sustrage de la plata impozitelor și taxelor legale. ♦ Ramură, sector de activitate (productivă). 2. Folosire chibzuită a mijloacelor materiale sau bănești, limitată la strictul necesar în cheltuieli; cumpătare, măsură, 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiți și păstrați pentru satisfacerea anumitor necesități. 4. Mod de întocmire a planului sau a părților unei lucrări, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcătuire, compoziție. [Var.: (înv.) iconomíe s. f.] – Din fr. économie.[1]
ICONOMÍE s. f. v. economie.
ECONOMÍE, (2, 3) economii, s. f. 1. Ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. ♦ Economie națională = totalitatea activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat pe plan național prin mecanisme proprii de funcționare. Economie politică = știință a administrării unor resurse și mijloace limitate, care studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse. Economie de schimb = economie în cadrul căreia produsele muncii iau cu precădere forma de mărfuri. Economie naturală = economie în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fără intermediul schimbului. ♦ Ramură, sector de activitate (productivă). 2. Folosire chibzuită a mijloacelor materiale sau bănești, limitată la strictul necesar în cheltuieli; cumpătare, chibzuială, măsură. 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiți și păstrați pentru satisfacerea anumitor trebuințe. 4. Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a părților unei lucrări, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcătuire, compoziție. [Var.: (înv.) iconomíe, -ii s. f.] – Din fr. économie.
ICONOMÍE s. f. v. economie.
ECONOMÍE, (2, 3) economii, s. f. 1. Totalitatea relațiilor de producție dintre oameni, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a forțelor de producție ale societății dintr-o anumită epocă. [Suprastructura] este legată de producție numai indirect, prin intermediul economiei, prin intermediul bazei. STALIN, PROBL. LINGV. 10. ◊ Economie politică = știința care studiază legile producției sociale și ale repartiției bunurilor materiale pe diferite trepte de dezvoltare a societății omenești. Economia politică nu se ocupă de «producție», ci de relațiile sociale de producție dintre oameni, de orînduirea socială a producției. LENIN, O. III 41. Economie națională = ansamblul relațiilor economice dintr-o țară. Creșterea vitelor constituie una din principalele ramuri ale agriculturii și are un rol de seamă în întreaga economie națională. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2785. Economie socialistă = sistem economic bazat pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, pe colaborarea și ajutorul reciproc al oamenilor eliberați de exploatare și pe repartizarea produselor după cantitatea și calitatea muncii depuse. Economie capitalistă = sistem economic caracterizat prin proprietate capitalistă și privată asupra mijloacelor de producție și exploatarea muncii salariate de către capitaliști în vederea obținerii plusvalorii. Economie naturală = economie în care se produce direct pentru consum, fără intermediul schimbului, produsele neîmbrăcînd forma marfă. În epoca economiei naturale, țăranul era aservit de proprietarul de pămînt, el muncea nu pentru sine, ci pentru boier, pentru mînăstire, pentru moșier. LENIN, O. I 421.2. (În opoziție cu risipă) Folosire chibzuită a mijloacelor materiale sau bănești, limitare la strictul necesar în cheltuieli, cumpătare, chibzuială, măsură. Regimul de economii înseamnă o luptă hotărîtă și continuă împotriva risipei, înseamnă înlăturarea cheltuielilor neproductive. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 285, 2/2. A mai stat o lună, a făcut economie și-a venit la București. VLAHUȚĂ, O. A. III 80. Cu mica leafă ce avea... și mai ales cu o mare cumpăneală și economie își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. ◊ Fig. Economie de timp. ♦ (Ironic) Zgîrcenie, avariție; calicie. 3. (Concretizat, mai ales la pl.) Bani agonisiți și păstrați pentru satisfacerea anumitor trebuințe. Se întîmpla să aibă... tocmai o mie de franci de economii. GALACTION, O. I 177. Sînt bani la sindicat, economii. SAHIA, N. 41. 4. Întocmire, orînduire a planului sau a părților unei lucrări, ale unei legi etc.; alcătuire, compoziție. Scriitorul... dînd la o parte tot ce poate fi balast în economia prozei sale, își construiește cu meșteșug eroii și evenimentele. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 2/5. Femeia din «Păcat»... trebuia numaidecît să fie simpatică, pentru economia nuvelei. IBRĂILEANU, SP. CR. 246. – Variantă: (învechit) iconomíe (GOLESCU, Î. 65, KOGĂLNICEANU, S. 111) s. f.
ICONOMÍE s. f. v. economie.
economíe s. f., art. economía, g.-d. art. economíei; pl. economíi, art. economíile
economíe s. f., art. economía, g.-d. art. economíei; pl. economíi, art. economíile
ECONOMÍE s. 1. agoniseală, agonisire, agonisită, (pop.) chiverniseală, pricopseală, (reg.) priștipeală, (prin Maram. și Transilv.) zoroboc, (înv.) strânsoare, strânsură. (A strâns o ~ bunicică pentru zile negre.) 2. v. structură.
ECONOMÍE s.f. 1. Totalitatea relațiilor de producție dintre oameni care alcătuiesc baza societății într-o anumită epocă. ◊ Economie națională = totalitatea ramurilor de producție și de muncă ale unei țări; economie politică = știință care studiază dezvoltarea relațiilor sociale de producție în intercondiționarea lor cu forțele de producție, legile producției sociale, repartiției și schimbului bunurilor materiale, specifice diferitelor orânduiri sociale în succesiunea lor istorică. 2. Chibzuință, cumpătare (în cheltuieli, în folosirea banilor, a materialelor etc.). 3. (La pl.) Rezervă de bani; bani agonisiți. 4. Alcătuire, compoziție a planului unei lucrări, a tratării unei chestiuni etc. [Gen. -iei. / cf. fr. économie, it. economia, lat. oeconomia, gr. oikonomia – gospodărire].
ECONOMÍE s. f. 1. totalitatea ramurilor muncii sociale existente într-o anumită orânduire socială, determinate de stadiul de dezvoltare a forțelor de producție și a relațiilor de producție. ◊ totalitatea relațiilor de producție care constituie cadrul desfășurării muncii sociale. ♦ ~ de piață = formă de organizare și funcționare a economiei în care oamenii își desfășoară activitatea în mod liber, autonom și eficient. ◊ ramură, sector de activitate productivă. ◊ gospodărire. 2. știința care se ocupă cu studiul economiei (1). ♦ ~ politică = știință socială care studiază legile producției sociale, ale repartiției și schimbului bunurilor materiale, specifice diferitelor orânduiri sociale în succesiunea lor istorică. 3. chibzuință, cumpătare (în cheltuieli). 4. (pl.) rezervă de bani: bani agonisiți. 5. alcătuire, compoziție a planului unei lucrări, a tratării unei chestiuni etc. (< fr. économie, lat. oeconomia, gr. oikonomia)
ECONOMÍE ~i f. 1) la sing. Ansamblul elementelor care privesc producerea, distribuția și consumul bunurilor materiale. ◊ ~ națională totalitate a ramurilor de producție dintr-o țară. 2) la sing. Stare economică a unei ramuri de activitate umană. ~a industriei. 3) la sing. Știință care se ocupă cu studiul activității economice a societății umane. 4) Chibzuință în folosirea bunurilor materiale; măsură în consum, în cheltuieli. Regim de ~. 5) mai ales la pl. Bani strânși cu un scop anumit; rezervă de bani. ◊ Casă de ~i casă unde se depun banii pentru păstrare. [G.-D. economiei] /<fr. économie, lat. economia
economie f. 1. ordine în conducerea unei case, în administrarea unei moșii; 2. rezervă la cheltuieli; 3. bani puși deoparte: a făcut economii; 4. armonia diferitelor părți ale unui tot: economia corpului omenesc, economia unui edificiu; economie politică, știință ce studiază producțiunea, repartizarea și consumarea bogățiilor unei țări.
*economíe f. (vgr. oikonomía). Ordine în cheltuĭelĭ, în conducerea uneĭ case, moșiĭ ș. a. Bani strînșĭ (pușĭ la rezervă): a-țĭ cheltui economiile. Armonia, structura, rînduĭala diferitelor părțĭ ale unuĭ lucru: economia corpuluĭ omenesc, unuĭ edificiŭ, uneĭ cărțĭ. Fac economie de ceva, cruț, strîng. Economia politică, știința care studiază producerea, distribuirea și consumațiunea bogățiilor uneĭ țărĭ. Economia socială, știința care se ocupă de legile care conduc societatea și legile eĭ. Economia rurală, știința de a te folosi de pămînt, de moșie. A face economie de ceva, a iconomisi, a nu risipi: a face economie de forțe. – Și iconomie (după ngr.).
iconóm, iconomíe, V. econ-.
ECONOMIE s. 1. agoniseală, agonisire, agonisită, (pop.) chiverniseală, pricopseală, (reg.) priștipeală, (prin Maram. și Transilv.) zoroboc, (înv.) strînsoare, strînsură. (Are o ~ bunicică pentru zile negre.) 2. alcătuire, compoziție, organizare, organizație, structură, (rar) substanță, (fig.) urzeală. (~ unei lucrări.)
ECONOMIE. Subst. Economie; spirit de economie, economicitate; cumpătare, chibzuială, chibzuință, cumpăneală, cumpănire, măsură, socotință, moderație. Economisire, agonisire, strîngere, adunare, acumulare; chiverniseală (pop. și fam.), chivernisire (pop. și fam.); gospodărire, bună gospodărire; raționalizare; limitare, restrîngere, restricție, austeritate (rar); drămuială, drămuire, drămăluire; cîntărire, chibzuire. Zgîrcenie, zgîrcire, parcimonie (livr.), avariție, calicie; aviditate, lăcomie, nesaț, cupiditate (livr.), rapacitate. Economii, bani strînși, fonduri acumulate, acumulări, agoniseală (pop.), agonisită (pop.), chiverniseală (pop. și fam.), strînsă (pop.), strinsurică (dim.). Econom, adunător, strîngător, păstrător; gospodar; zgîrcit, zgîrciob (fam.); harpagon, avar, calic, zgîrie-brînză. Adj. Econom, cumpătat, chibzuit, măsurat (fig.), socotit, calculat; sobru, auster; strîngător, adunător, gospodar, păstrător; zgîrcit, parcimonios (livr.), calic, avar, cupid (livr.). Economic, economicos, economicesc (înv.); avantajos, convenabil, rentabil, profitabil, eficient. Vb. A fi econom, a se mulțumi cu puțin; a strînge cureaua; a strînge băierile pungii; a economisi, a face economii, a agonisi, a cumpăta (reg.), a pune deoparte (la o parte); a-și face rezerve; a strînge bani, a strînge bani albi pentru zile negre, a pune banii la ciorap, a aduna alb în căpistere; a se zgîrci, a se calici, a se lăcomi. V. acumulare, bogăție, zgîrcenie.
economíe de piáță sint. s. (ec.) Economie care se conduce după regulile pieței ◊ „La cinema Patria sau în patria cinema-ului românesc de capă și spadă, Parlamentul – semn al înviorării economiei de piață – nevoia de bodyguarzi e tot mai acută.” R.l. 4 VI 93 p. 2. ◊ „Nicăieri în lume, nici măcar în jungla aflată pe calea democrației și a economiei de piață nu se emit ordine care să acționeze retroactiv.” Ev.z. 24 X 95 p. 1; v. și impozitare, libertin (1992), rotunditate (1992) (cf. fr. économie de marché)
ANNALES.ÉCONOMIES.SOCIÉTÉS.CIVILISATIONS, numele din 1946 al revistei Annales d’histoire et sociale fondată în 1929, la Paris, de Marc Bloch și Lucien Febvre, cu o profundă influență asupra istoriografiei contemporane. Promotorii „Școlii de la Annales” (F. Braudel, E.Le Roy Ladurie, J. Le Goff) au opus istoriei „evenimențiale” istoria „globală”.
ECONOMÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. ♦ Activitate fundamentală a societății desfășurată în scopul satisfacerii necesităților umane de bunuri și servicii. ◊ E. naturală = tip de e. în care produsul activității umane este destinat în totalitate consumului producătorilor. ◊ E. de schimb = tip de e. în care rezultatele activității umane sunt destinate schimbului, peiței (e. de piață), constituind genul de e. care a marcat progresul societății. În epoca modernă, activitatea economică desfășurată în cadrul unei e. de piață, care, bazându-se pe proprietatea privată, face posibilă libertatea de acțiune și inițiativă, atestă faptul (subliniat de economiști și teoreticieni, chiar predecesori ai lui A. Smith) că interesul general este determinat în mod spontan de „jocul liber” al intereselor particulare. E. de piață este motivată și „condusă” de concurență („mâna invizibilă a pieței”), care determină utilizarea rațională a resurselor umane și materiale prin eliminarea oricărei risipe, permițând consumatorilor să-și exprime diferitele opțiuni în favoarea lor, iar forțele economice să le asigure coerența, eficacitatea și echilibrul activităților economice. Dintre acestea, cele mai importante sunt: constrângerile tehnice de producție, impuse în orice societate sau perioadă, indiferent de ideologiile politice dominante la un moment dat; diviziunea muncii care asigură eficiența utilizării resurselor materiale și umane, a organizării economice și sociale la nivel global, sectorial etc.; echilibrul financiar care, în esență, semnifică imposibilitatea efectuării unor cheltuieli care depășesc veniturile obținute anterior. ◊ E. socială de schimb = concept specific doctrinei creștin-democrate conform căreia criteriul economic este considerat la fel de important ca cel social; se concretizează prin adoptarea unei politici economice care să asigure sprijinirea efectivă a categoriilor sociale defavorizate, prin acordarea unei protecții sociale adecvate din partea statului, concomitent cu respectarea legilor e. de piață și a principiului subsidiarității deciziilor în sfera economicului și socialului. ◊ E. liberală = tip de e. de piață, specific doctrinei liberale, caracterizat prin limitarea intervenției statului în sfera economicului și promovarea unei libertăți neîngrădite, dar în limitele legalității, în ceea ce privește inițiativa și activitatea economică. ◊ E. dirijată (planificată) = tip de e. bazată pe proprietatea de stat, în care activitățile economice se desfășoară conform unei planificări centralizate, adoptate la niveluri superioare de decizie. ◊ E. națională = ansamblul activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat în plan național prin mecanisme proprii de funcționare. ◊ E. mondială = totalitatea economiilor naționale și a interdependențelor stabilite între ele ca o consecință a cadrului juridic și instituțional și internațional și a mecanismelor economice. 2. E. politică (știință politică) = știința administrării unor resurse și mijloace limitate pentru satisfacerea unor necesități numeroase și nelimitate; studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse, precum și modalitățile de realizare a acestora. Elemente de teorie economică au existat încă din Antic., dar fundamentarea e.p. moderne este opera școlii clasice engleze (A. Smith, S. Ricardo ș.a.). Deși, în evoluția sa, știința economică a avut mai multe variante teoretice și practice, teoria economică poate fi grupată în următoarele mari concepții, cărora le corespund tipuri de analiză fundamental diferite: școala clasică (sec. 18 până la 1870), marxismul (a doua jumătate a sec. 19), neoclasicismul (din 1870 până în prezent), keynesismul (deceniile 4-8 ale sec. 20). 3. Chibzuință, cumpătare. ◊ E. la scară = reducerea costurilor de producție concomitent și corelat cu dezvoltarea întreprinderii. 4. Sumă de bani sau cantitate de bunuri care se economisește. 5. Economia protecției mediului = disciplină de graniță între economie și ecologie care studiază repartiția în biosferă a resurselor naturale, precum și utilizarea lor în concordanță cu menținerea echilibrului ecologic.
ECO-1 „casă, locuință, mediu înconjurător, proprietate”. ◊ gr. oikos „casă, gospodărie” > fr. éco-, it. eco-, engl. id., L. sav. oeco-, germ. öko- > rom. eco-. □ ~biotic (v. -biotic), adj., (despre un organism) adaptat la un mod specific de viață; ~clin (v. -clin), s. n., variație morfologică sau fiziologică, corelată cu o variație ecologică; ~dem (v. -dem), adj., s. n., (populație) care trăiește într-o zonă ecologică bine definită; ~etologie (v. eto-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază influența condițiilor de mediu asupra comportamentului și obiceiurilor organismelor; ~fene (v. -fen), s. f. pl., organisme vegetale cu genotipuri asemănătoare, dar cu fenotipuri deosebite; ~fenotip (v. feno-, v. -tip), s. n., modificare fenotipică determinată de mediul înconjurător; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază fiziologia diferitelor grupe de organisme în corelație cu mediul lor natural; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de ecofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a sta singur în casă; ~geneză (v. geneză), s. f., 1. Proces de formare a condițiilor ecologice. 2. Stabilire a unor relații între viețuitoare și mediu, în cursul evoluției; ~grafie (v. grafie), s. f., studiul evoluției mediului înconjurător; ~id (v. -id), s. m., ansamblul factorilor biologici; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în ecologie; ~logie (v. -logie1), s. f., știință care studiază relațiile reciproce dintre organisme și mediul lor de viață; ~morfe (v. -morf), adj., s. f. pl., (plante) cu comportament identic față de un anumit factor ecologic; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare a unor caractere morfologice ale plantelor sub influența factorilor mediului înconjurător; ~nomie (v. -nomie), s. f., totalitate a relațiilor sociale de producție existente într-o anumită orînduire socială, determinate de nivelul de dezvoltare a forțelor de producție; ~pedologie1 (v. pedo-1, v. -logie1), s. f., studiul caracterelor somatice determinate de factorii ecologici; ~pedologie2 (v. pedo-2, v. -logie1), s. f., știință care studiază influența solurilor asupra organismelor vegetale și animale; ~proterandrie (v. proter/o-, v. -andrie), s. f., fenomen de maturizare a florilor mascule înaintea celor femele; ~proteroginie (v. protero-, v. -ginie), s. f., fenomen de maturizare a florilor femele înaintea celor mascule; ~sferă (v. -sferă), s. f., nume generic pentru atmosferă, hidrosferă, biosferă și pentru stratul superficial al litosferei, populate de ființe vii; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Grup de plante sau de animale din aceeași specie cu anumite însușiri ereditare proprii, dobîndite sub influența condițiilor de mediu. 2. Rasă ecologică adaptată sub aspect genetic; ~ton (v. -ton), s. n., 1. Areal de tranziție între două comunități de plante. 2. Populație de tranziție de pe arealul intermediar dintre două asociații; ~top (v. -top), s. n., tip particular de habitat determinat de intersecția unui complex de factori fizico-geografici; ~toxicologie (v. toxico-, v. -logie1), s. f., ramură a ecologiei care studiază acțiunea elementelor și substanțelor toxice din mediul înconjurător asupra sistemelor biologice.
iconomíe, iconomii s. f. (Bis.) Planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creației și al omului, în special pregătirea mântuirii în Vechiul Testament și realizarea acesteia în Noul Testament. ♦ Planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, realizat de Iisus Hristos. ♦ Una dintre modalitățile principale pe care Bis. le folosește în aplicarea normelor canonice. – Din gr. oikonomia.
a face economie de lumină expr. (glum.) a dormi.

Iconomie dex online | sinonim

Iconomie definitie

Intrare: economie
economie substantiv feminin
iconomie