ICONOCLÁST, -Ă, iconoclaști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Partizan al iconoclasmului; fig. persoană care refuză recunoașterea autorității, îndeobște consacrată, a unei valori, concepții, personalități. 2. Adj. Care aparține iconoclaștilor (1), privitor la iconoclaști. – Din fr. iconoclaste.

ICONOCLÁST, -Ă, iconoclaști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Partizan al iconoclasmului. 2. Adj. Care aparține iconoclaștilor (1), privitor la iconoclaști. – Din fr. iconoclaste.

ICONOCLÁST, -Ă, iconoclaști, -ste, s. m. și f. Partizan al unei mișcări din imperiul bizantin (secolele al VIII-lea și al IX-lea) îndreptate împotriva mănăstirilor și pămînturilor mănăstirești. Sculptura... fiind alungată din biserica răsăritului încă din timpul iconoclaștilor... ornamentele săpate nu se păstrară. ODOBESCU, S. I 451.

iconoclást (-no-clast) adj. m., s. m., pl. iconocláști; adj. f., s. f. iconoclástă, pl. iconocláste

iconoclást s. m., adj. m. (sil. -clast), pl. iconocláști; f. sg. iconoclástă, pl. iconocláste

ICONOCLÁST s. (BIS.) (înv.) iconoboreț.

ICONOCLÁST, -Ă s.m. și f. Partizan al iconoclasmului. ♦ (Fig.) Cel care sfărâmă, refuză autoritatea consacrată a unei valori, concepții, personalități, care nu respectă tradițiile. [< fr. iconoclaste, cf. gr. eikon – icoană, klazein – a sparge].

ICONOCLÁST, -Ă s. m. f. 1. partizan al iconoclasmului. 2. (fig.) cel care sfărâmă, refuză autoritatea consacrată a unei valori, concepții, personalități, care nu respectă tradițiile. ◊ (adj.) referitor la iconoclaști. (< fr. iconoclaste, gr. eikonoklastes)

ICONOCLÁST ~stă (~ști, ~ste) m. și f. 1) Adept al iconoclasmului. 2) fig. Contestatar al valorilor, normelor sau ideilor consacrate prin tradiție. [Sil. -no-clast] /<fr. iconoclaste

iconoclast m. 1. spărgător de icoane; 2. pl. eretici din sec. VIII cari atacau cultul imaginilor sacre.

*iconoclást m. (vgr. eikonoklástes). Sfărămător de icoane. Pl. Niște sectarĭ distrugătorĭ în seculu VIII după Hristos. – La Dos. iconobóreț (vsl. ikonoborĭcĭ).

ICONOCLAST s. (BIS.) (înv.) iconoboreț.

ICONO- „imagine, aparență, portret, figură”. ◊ gr. eikon, onos „figură, imagine, portret” > fr. icono-, it. id., engl. id., germ. ikono- > rom. icono-. □ ~clast (v. -clast), s. m. și f., adversar al cultului icoanelor; ~dul (v. -dul), s. m. și f., adept al cultului icoanelor; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în iconografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu descrierea și studiul operelor realizate în arta plastică. 2. Ansamblu de imagini documentare referitoare la o anumită epocă, temă, problemă, persoană etc.; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a icoanelor; ~latru (v. -latru), s. m. și f., persoană care se închină la icoane; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în iconologie; ~logie (v. -logie1), s. f., știință care studiază atributele proprii diferitelor personaje din mitologia greco-romană, creștină etc., necesare artiștilor plastici; ~metrie (v. -metrie1), s. f., tehnică a măsurării elementelor și proporțiilor unei opere de artă, pentru a descoperi concepția ce stă la baza construcției ideative și plastice a acesteia; ~metru (v. -metru1), s. n., 1. Instrument folosit pentru măsurarea asimetriei retiniene între cei doi ochi. 2. Vizor utilizat la reglarea aparatului de fotografiat; ~scop (v. -scop), s. n., tub electronic folosit în televiziune pentru transmiterea imaginilor; ~strof (v. -strof), s. n., instrument optic care dă imaginea răsturnată a obiectelor; ~tip (v. -tip), s. n., reprezentare a tipului unui taxon prin desen sau fotografie.