ibn qutaybah definitie

32 definiții pentru ibn qutaybah

FAHD IBN ABD al-AZIZ (n. 1923), rege al Arabiei Saudite și șef al guvernului (din 1982).
HISDAI (HASDAI) ibn SHAPRUT (Hisdai Abu Yusuf ben Isaac ben Ezra ibn Shaprut) (c. 915-c. 975), medic evreu de curte și vizir de facto al califului Abd er-Rahman III din Córdoba. Numeroase misiuni diplomatice; a tradus în arabă tratatul de farmacologie al lui Dioscorides. I-a sprijinit pe erudiții evrei și a încurajat studiile talmudice, inaugurând epoca de aur a scrierilor ebraice în Spania maură.
HISHᾹM ibn al-KALBῙ (ABŪ al-MUNDHIR) (înainte de 747-819/821), învățat arab. A trăit cea mai mare parte a vieții la Bagdad. Autor a peste 140 de lucrări consacrate cu precădere studierii literaturii și politicii islamice și musulmane timpurii, precum și a datinilor străvechi, bătăliilor, tradițiilor orale ș.a.
HUSSEIN IBN TALAL (1935-1999), rege al Iordaniei (din 1952). În urma războiului arabo-israelian (iun. 1967), Iordania a pierdut Cisiordania. În anii 1970-1971 a avut de înfruntat imixtiunea gherilelor palestiniene în afacerile interne ale țării, care s-a soldat cu eliminarea și alungarea acestora. Adept al unei reglementări negociate a chestiunii palestiniene, H. a renunțat la Cisiordania în favoarea palestinienilor. În 1994, a semnat un tratat de pace cu Israelul.
HᾹJJ ’Umar, al- (’Umar ibn Sa’id Tal) (1797-1864), conducător militar arab. Desemnat de viceregele Egiptului, Ibrahim Pașa, calif al Africii Negre. A convertit, cu forța, la islamism mari regiuni din centrul Africii. Imperiul creat de el a fost anexat de francezi (1897).
IBN, cuvânt arab însemnând „fiu”; intrat în compunerea a numeroase nume proprii, cu sensul de „fiul lui”.
IBN AL-’ARABῙ (Muhyi ad-Dîn Abū ’Abd Allah Muhammad ibn ’Ali ibn Muhammad ibn al-’Arabῑ al-Hātimῑ-at-Ta’ῑ ibn al-’Arabῑ, cunoscut în lumea islamică sub numele de ash-Shaykh al-Akbar) (1165-1240), filozof și mistic arab. Originar din Pen. Iberică, a vizitat Mecca, Bagdad, Alep și s-a stabilit la Damasc (1223). Cel mai de seamă reprezentant al sufismului. A teoretizat conceptul unității existenței, al iubirii divine, al contemplației și al extazului, ca trepte spre conștientizarea lui Dumnezeu („Revelațiile de la Mecca”, „Interpretul arzătoarelor dorințe”).
IBN AL-ATHῙR (Abū al-Hassan ’Ali Izz ad-Dῑn ibn al-Athῑr) (1160-1233), istoric arab. Autor al unei istorii universale pornind de la Adam și până în 1231, care reprezintă unul dintre principalele izvoare pentru istoria arabilor (sec. 10-13).
IBN AL-FᾹRID (Sharaf ad-Dῑn Abū Hafs ’Umar ibn al-Fārid) (1182-1235), poet arab. Unul dintre reprezentanții importanți ai sufismului. Abandonând studiile de drept, s-a retras lângă Cairo pentru a duce o viață religioasă solitară și a se dedica literelor și filozofiei. Poezie bahică, erotică și de celebrare a lui Mahomed („Oda vinului”, „Poem cu rima în T”, „Compoziție cu privire la comportament”).
IBN AL-HAYTHAM (Abū ’Ali al-Hasan ibn al-Haytham, cunoscut sub numele latinizat Alhazen) (965-1039), matematician, fizician și filozof arab. Și-a petrecut o mar parte a vieții în Egipt. Autor a numeroase tratate științifice, printre care și unul de optică, unde este dată o descriere exactă a ochiului și este analizat fenomenul refracțiilor atmosferice. Studii de geometrie și astronomie (a elaborat un sistem pentru descrierea mișcării planetelor, foarte cunoscut în Europa medievală).
IBN AL-KHATῙB (Lisān ad-Dῑn Muhammad) (1313-1375), istoric arab. Autor al „Istoriei Granadei” și al „Istoriei suveranilor din Maghreb”.
IBN AN-NAFῙS (’Alā ad-Dῑn Abŭ al-’Alā’ Ali ibn Abῑ al-Haram al-Qurayshi ad-Dimashqi ibn an-Nafῑs, latinizat Anafis) (c. 1215-1288), medic și filozof arab. A condus unul dintre marile spitale din Cairo. Primul care a descris mica circulație.
IBN BATTŪTAH (pe numele adevărat Abū ’Abd Allāh Muhammad ibn ’Abd Allāh al-Lawātῑ al-Tanjῑ ibn Battūtah) (1304-c. 1368), călător și geograf arab. Plecat (1325) din localitatea natală Tanger spre Alexandria, trece prin Tunis și Tripoli, ură pe Nil (până la prima cataractă), străbate Siria, Arabia, Iraqul, Persia (1326-1327), Yemenul și țărmul de E al Africii (1330-1332). În 1333 pornește din Sinope, ajunge pe cursul inferior al Volgăi și se îndreaptă către Delhi, traversând Asia Centrală, M-ții Hindukush și valea Indului. De aici, pleacă spre China (1343) și vizitează Tianjing, Hanbalîk (Beijing) ș.a. Revenit la Tanger (1349), prin Ceylon, Arabia, Siria și Egipt, întreprinde o nouă călătorie în Niger și Mali și se întoarce prin Sahara (1354). Memorii (cu referiri și la Dobrogea de Nord, prin care a trecut în anii 1334-1335). Supranumit „Herodot al lumii musulmane”.
IBN DURAYD (Abū Bakr Muhammad ibn al-Hasan ibn Durayd al-Azdῑ) (837/838-933), filolog arab. A elaborat, între alte lucrări, și un dicționar al limbii arabe, considerat opera sa fundamentală.
IBN FADLᾹN (FODHLAN, FOSSLAN) (Ahmad ibn Fadlān ibn al-’Abās ibn Rashid ibn Hammād) (sec. 9-10), călător arab, probabil de origine greacă. Stabilit la Bagdad, este trimis (921-922) cu o ambasadă în „țara bulgarilor” de pe Volga, pe care o descrie într-o operă considerată ca marcând maturitatea genului.
IBN HAWQAL (HAWKAL) (Muhammad Abdul Kāsim) (sec. 10), scriitor, geograf și călător arab, originar din Bagdad. A călătorit în ținuturile stăpânite de arabi, din Spania și NV Africii până în India (943-967 sau 973). A completat „Cartea climatelor” a lui Al-Istakhri și a publicat lucrarea „Căi și regate”.
IBN HAZM (Abŭ Muhammad ’Alῑ ibn Ahmad ibn Sa’ῑd ibn Hazm) (994-1064), filozof, teolog și poet arab, originar din Córdoba. Renumit pentru erudiția și tonul violent al polemicilor sale. Autor al unor importante lucrări de jurisprudență, al unui tratat istorico-religios de critică comparată a marilor religii și al unei „ars amandi” de inspirație neoplatonică („Colierul porumbiței”), care a avut o influență considerabilă asupra liricii erotice medievale arabe și europene.
IBN JUBAYR (Abū al-Husayn Muhammad ibn Ahmad ibn Jubayr) (1145-1217), învățat și călător arab din Granada. A întreprins trei călătorii (1183-1185, 1189-1191 și 1217), ajungând în insulele din M. Mediterană, la Cairo și Alexandria, în pen. Arabia, Bagdad, Siria. A făcut din descrierea de călătorie („Rihlah”) un gen de literatură propriu-zisă.
IBN KHALDŪN (Abū Zayd ’Abd ar-Rahmān ibn Khaldūn) (1332-1406), filozof, istoric și sociolog arab. Autor al lucrării „Cartea exemplelor instructive”, privind istoria arabilor, persanilor și berberilor, în prefața căreia își expune concepția filozofică asupra dezvoltării societății (a ciclurilor istorice și a modului în care mediul geografic influențează viața oamenilor) pe baza afinităților rasiale, tribale și religioase. Gândirea sa istorică se caracterizează prin originalitate și profunzime, plasându-l între personalitățile cele mai importante ale istoriografiei medievale.
IBN MUQLAH (Abū ’Ali Muhammad ibn ’Ali ibn Muqlah) (886-940), caligraf arab. A creat prima scriere arabă cu caractere cursive (scrierea naskhῑ).
IBN QUTAYBAH (Abū Muhammad ’Abd Allāh ibn Muslim al-Dῑnawarῑ ibn Qutaybah) (828-889), filolog și teolog arab. Autor al unei antologii critice de lirică preislamică („Cartea poeziei și a poeților”), al unor scrieri teologice („Cartea cunoștințelor”) privind filozofia religioasă arabă. „Manualul secretarului” reprezintă, într-o formă abreviată, un îndreptar privind vocabularul și regulile limbii arabe.
IBN ROSHD (Abū al-Walῑd Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd, latinizat Averroes) (1126-1198), medic și filozof arab, originar din Córdoba. Comentator și continuator al filozofiei lui Aristotel („Comentarii”), ale cărei tendințe raționaliste le-a dezvoltat. Unul dintre autorii adevărului dublu („Distrugerea distrugerii”). Părintele averroismului. Autor al unui „Tratat de medicină generală”.
IBN SAŪD (’Abd al-’Azῑz ibn ’Abd ar-Rahmān ibn Faysal ibn Turkῑ ’Abd Allāh ibn Muhammad al Sa’ūd) (1880-1953), emir (1902-1917), sultan în Nejd (din 1917), rege în Hijaz (din 1926), rege al Hijazului și Nejdului (1927-1932) din dinastia wahhabită. A realizat unificarea teritoriilor din aproape toată pen. Arabia (1927-1932), proclamându-se rege al Arabiei Saudite (1932-1953) sub numele de Saud I. A acceptat protectoratul britanic (1915). În 1933 a concesionat primul perimetru petrolifer unor companii americane.
IBN SῙNᾹ (Abū ’Alῑ al-Husayn ibn ’Abd Allāh ibn Sῑnā, latinizat Avicenna) (c. 980-1037), filozof, naturalist și medic arab de origine persană. A trăit în Asia Mijlocie și Iran. Operele sale filozofice vădesc influențe aristotelice și neoplatoniciene, încercând să concilieze dogmele coranice cu raționalismul. Autor al „Canonului medicinei” și al „Cărții vindecării” (traduse în latină în sec. 12), care au stat mult timp la baza studiului medicinei orientale și europene.
IBN TIBBON (Jacob ben Macheir ibn Tibbon, zis și Don Profiat) (c. 1236-c. 1312), medic și astronom evreu. Și-a desfășurat o mare parte a activității la univ. din Montpellier. A inventat un tip de cuadrant („Quadrans Iudaicus”) și a publicat o serie de tabele astronomice. Traduceri în ebraică ale versurilor arabe ale „Elementelor” șui Euclid și a lucrării „Almagest” a lui Ptolemeu.
IBN TUFAYL (Muhammad ibn ’Abd al-Malik ibn Muhammad ibn Muhammad ibn Tufayl al-Qaysi, latinizat Abubacer) (c. 1105-1185), filozof și medic arab din Spania. Romanul său filozofic „Cel viu, fiul celui treaz” (titlu inspirat de Avicenna) înfățișează evoluția unui om care, trăind pe o insulă nelocuită, învață singur meșteșugurile și științele.
IBN TULUN, Ahmad (835-884), fondatorul dinastiei Tulunilor. Viceguvernator al Egiptului (din 868). Bazat pe o puternică armată și profitând de dificultățile Califatului Abbasid, a cucerit un vast teritoriu (Tripolitania, Siria) și s-a declarat independent. În timpul său, economia și cultura au cunoscut un deosebit avânt (a construit în Cairo celebra moschee care îi poartă numele).
IBN TŪMART, Muhammad (Abū ’Abd Allāh Muhammad ibn Tūmart) (1078/1081-1130), reformator religios musulman. S-a autoproclamat mahdi („trimis al lui Allah”). Din 1121, împreună cu Abd al-Murnin ibn Alim, a condus o campanie împotriva Almoravizilor punând bazele statului Almohazilor, în N Africii și în Pen. Iberică, În 1147, a cucerit Marrakech-ul, pe care și l-a făcut capitală.
IBN ZUHR v. Avenzoar.
IBN-BADJA (pe numele adevărat Abū Bakr Muhammad ibn Yahyā, latinizat Avempace) (c. 1095-c. 138), filozof, medic și astronom arab din Spania. Gânditor și moralist de nuanță platonică, a cărui operă principală („Călăuza solitarului”) a exercitat o influență considerabilă asupra ideilor lui Averroes (Ibn Roshd) și Abubacer (Ibn Tufayl).
JᾹBIR IBN HAYYAN [dʒabír ibn hajan] Abū Mūsā (c. 721-c. 815), alchimist și filozof arab. Medic de curte al califului Hārūn ar-Rașid. Autor a numeroase tratate filozofice, în care dă naturii o interpretare simbolică și ezoterică („Cântarea perfecțiunii”, „Inventarea adevărului”), și de alchimie, exercitând o puternică influență asupra teoriilor chimice până în sec. 18.
MŪSA IBN NUSAYR (c. 640-718), general arab. Numit de califul al-Walῑd I guvernator (708) al Ifrikiyei (Tunisia de azi). A cucerit Maghrebul până la Maroc (708) și a supus (711-713) o parte din Pen. Iberică (Mérida, Toledo, Saragosa) cu ajutorul generalului Tarig ibn Ziyad.

ibn qutaybah dex