iárbă s. f. –
1. Nume generic dat plantelor folosite pentru hrana animalelor. –
2. Pajiște, gazon. –
3. Plantă. –
4. Plantă medicinală, leac. –
5. Praf de pușcă.
Mr.,
megl. iarbă,
istr. iorbe.
Lat. hĕrba (Pușcariu 757; Candrea-Dens., 796; REW 4109; DAR),
cf. it.,
prov. erba,
fr. herbe,
sp. hierba,
port. herva). Forma de
pl. ierbi, în mod tradițional și ierburi, formație modernă care tinde să o substituie pe cea anterioară. Pușcariu 757 (urmat de Meyer-Lübke, Schicksal des
lat. Neutrums, 58 și Caragață, BF, III, 39), crede că ierburi este în realitate
pl. *ervŏra, de la ervum; opinie greșită, întrucît astfel de formațiuni sînt frecvente în
rom.,
cf. treabă,
pl. trebi și treburi; ceață,
pl. cețe și cețuri; tratament care se explică prin nuanța colectivă de -uri (
cf. și Graur, BL, V, 64).
Der. ierbărie,
s. f. (plante ierboase, buruieni; provizie de praf de pușcă); ierbot(ăc)ină,
s. f. (bălărie); ierbar,
s. n. (rumen, despărțitură la stomacul ierbivorelor; colecție de plante); ierbar,
adj. (care are multă iarbă); ierbărit,
s. n. (impozit pe locurile de pășune; impozit pe vînzarea de cai sau de vite); ierbos,
adj. (cu iarbă; erbacee); înierba,
vb. (a crește iarba; a trata vitele bolnave cu spînz sau cu alte plante medicinale;
refl., a mina). Ierbar are dubletul
neol. erbar,
s. n. (colecție de plante),
cf. erbivor,
adj., din
fr. herbivore.