IAN interj. (Popular) 1. (Înaintea unei propoziții imperative) Ia (1). Ian să vă uitați numai la capul lui. SBIERA, P. 147. Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii... – Ian zvîrle-l tu întăi. CREANGĂ, P. 56. Ian vezi, soro, ce minune! ALECSANDRI, P. A. 52. Ian ieși, mîndră, pînă-n drum! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 411. 2. Ia (2). Ian așa te vreu! NEGRUZZI, S. I 222. ◊ (Înaintea unei completive directe, atrage atenția asupra acesteia) Cînd, la urma tuturor, Ian, că venea-ncetișor... Dolca. ALECSANDRI, P. P. 55. Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. id. ib. 134.