HĂCUÍ, hăcuiesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A tăia în bucăți (mici); a toca mărunt; a sfârteca, a ciopârți. – Din germ. hacken.

HĂCUÍRE, hăcuiri, s. f. (Fam.) Acțiunea de a hăcui și rezultatul ei. – V. hăcui.

HĂCUÍ, hăcuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A tăia în bucăți (mici); a toca mărunt; a sfârteca, a ciopârți. – Din germ. hacken.

HĂCUÍRE, hăcuiri, s. f. (Reg.) Acțiunea de a hăcui și rezultatul ei. – V. hăcui.

HĂCUÍ, hăcuiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) A tăia în bucăți (mici), a toca mărunt; a sfîrteca, a ciopîrți. Hăcuia trupul bouțului în sferturi. MIHALE, O. 509. Ba, dacă nu mă înșel, tot singur hăcuii pe palmă cîteva fire de mărar și le aruncai pe toate în apa care clocotea. HOGAȘ, M. N. 84. De pe cal mi-l trînteam Și gîtul i-l hăcuiam. ȘEZ. v 94. ◊ Intranz. (Rar) Mezinul se bătea ca un nebun; sărea cu calul în dreapta și în stînga și hăcuia în carne. SADOVEANU, O. I 220.

HĂCUÍRE, hăcuiri, s. f. (Mold.) Acțiunea de a hăcui; ciopîrțire. Ghiță Samson se trezi pe marginea patului, cu picioarele-n papuci. Între frîntura lui de vis și-ntre o răzbunare sîngeroasă, o hăcuire cu toporul, o grozăvie roșie, se făcu, ca într-o lumină de fulger, o legătură. SADOVEANU, M. 171.

hăcuí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăcuiésc; imperf. 3 sg. hăcuiá; conj. prez. 3 să hăcuiáscă

hăcuíre (fam.) s. f., g.-d. art. hăcuírii; pl. hăcuíri

hăcuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăcuiésc; imperf. 3 sg. hăcuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hăcuiáscă

hăcuíre s. f., g.-d. art. hăcuírii; pl. hăcuíri

HĂCUÍ vb. v. ciopârți, mărunți, sfârteca, sfâșia, toca.

HĂCUÍRE s. v. ciopârțire, sfârtecare, sfâșiere.

hăcuí (-uésc, hăcuít), vb. – A tăia în bucăți, a sfîrteca, a toca. Origine incertă. Pare a fi germ. hacken; trebuie să fi intrat însă în rom. pe o filieră sl., care nu este cunoscută. Sec. XVII, astăzi în Mold. și Bucov.

A HĂCUÍ ~iésc tranz. pop. (mai ales legume) A tăia în bucăți (mici); a tăia mărunt. /<germ. hacken

hăcuì v. a tăia în bucăți, a tăia mărunt. [Nemț. HACKEN].

hăcuĭésc v. tr. (pe cale slavă d. germ. hacken, a hăcui, d. hacke, hîrleț, de unde și fr. hache, topor). Est. Toc carnea.

3) toc, a -á v. intr. (d. interj. toc saŭ lat. pop. tõccare, tot onomatopeĭe; it. toccare, pv. tocar, fr. toucher, toquer, sp. pg. tocar. – El toacă, să toace). Bat toaca: popa nu toacă de doŭă orĭ pentr’o babă surdă. Clămpănesc, bat din cĭoc: barza toacă. Clămpănesc, vorbesc mult: ĭa nu maĭ toca la urechea mea, ĭa nu-mĭ toca la cap, toată ziŭa îțĭ toacă gura. V. tr. Vorbesc mult: a toca cîte’n lună și’n soare. Taĭ carnea cu satîru (saŭ cu mașina) în bucățele foarte micĭ ca să fac chiftele (în nord hăcuĭesc): a toca carne, carne tocată. Fig. Iron. Risipesc, mănînc: șĭ-a tocat averea la chefurĭ. Ruinez, scurg de parale: prieteniĭ l-aŭ tocat.

hăcui vb. v. CIOPÎRȚI. MĂRUNȚI. SFÎRTECA. SFÎȘIA. TOCA.

hăcuire s. v. CIOPÎRȚIRE. SFÎRTECARE. SFÎȘIERE.