HÂRJÂITÚRĂ s. f. v. hârșâitură.

HÂRȘÂITÚRĂ, hârșâituri, s. f. 1. Tăietură însoțită de un zgomot caracteristic. 2. Hârșâit. [Pr.: -șâ-i-. – Var.: hârșcâitúră, hârjâitúră s. f.] – Hârșâi + suf. -tură.

HÂRȘCÂITÚRĂ s. f. v. hârșâitură.

HÂRJÂITÚRĂ s. f. V. hârșâitură.

HÂRȘÂITÚRĂ, hârșâituri, s. f. 1. Tăietură însoțită de un zgomot caracteristic. 2. Hârșâit. [Pr.: -șâ-i-. – Var.: hârșcâitúră, hârjâitúră s. f.] – Hârșâi + suf. -tură.

HÂRȘCÂITÚRĂ s. f. V. hârșâitură.

HÎRȘCÎITÚRĂ, hîrșcîituri, s. f. Hîrșîitură, tîrșîitură. S-a repezit cu hîrșcîituri de ciubote la catedră. SADOVEANU, N. F. 143.

HÎRȘÎITÚRĂ, hîrșîituri, s. f. 1. Tăietură (însoțită de un zgomot caracteristic). (Atestat în forma hîrjiitură) Dintr-o hîrjiitură [ferăstrăul] ți-ar fi curmat mijlocul. DELAVRANCEA, S. 91. 2. Tîrșîitură, hîrșcîitură. -Variantă: hîrjiitúră s. f.

hârșâitúră (-șâ-i-) s. f., g.-d. art. hârșâitúrii; pl. hârșâitúri

hârșâitúră s. f. (sil. -șâ-i-), g.-d. art. hârșâitúrii; pl. hârșâitúri

HÂRȘÂITÚRĂ s. v. hârșâit.

HÎRȘÎITURĂ s. hîrșîială, hîrșîire, hîrșîit, (prin Munt.) scîrjîială, scîrjîit, scîrjîitură. (~ pietrișului aleii sub picioare.)