HÂRJIÍT s. n. v. hîrșîit.

HÎRJIÍ vb. IV v. hîrșîi.

HÎRȘÎÍ, hî́rșîi și hîrșîiesc, vb. IV. Intranz. (Și în forma hîrșii) A se freca de ceva producînd zgomot. Îi ascultă multă vreme pașii hîrșiind pe pietroaiele din curte. CAMILAR, N. II 168. Unghiile ei hîrșiiră c-un zgomot fioros pe chembrica roșie ce îmbrăca sicriul. VLAHUȚĂ, O. A. III 141. ◊ (Obiectul care produce zgomot este complement instrumental introdus prin prep. «cu») Birja... hîrșiind cu roatele de marginea trotuarului. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ Tranz. În fața lor sta pe un butuc un ofițer de infanterie, înalt, adus de spate, hîrșiind cu vîrful bocancului piatra beciului. CAMILAR, N. I 346. ◊ Tranz. A zgîria, a scrijela. (În forma hîrjii) Hîrjiind pămîntul cu vîrful ciomegelor. ISPIRESCU, la TDRG. – Variante: hîrșií, hîrjií vb. IV.

HÎRȘÎÍT¹ s. n. (Și în forma hîrșiit) Acțiunea de a hîrșîi; zgomotul produs prin frecarea unui obiect de altul. Nu se auzea în răstimpuri decît foșnetul filelor din revistă întoarse și hîrșîitul foarfecelui care le tăia. V. ROM. noiembrie 1953, 180. Vă place mai mult hîrșîitul coasei Prin holda de grîu, orz sau secară, Decît ciocîrlia cîntînd nevăzută-n văzduh. BENIUC, V. 24. Auz hîrșiitul unui chibrit. CARAGIALE, O. II 267. – Variante: hîrșiít, hîrjiít (CONTEMPORANUL, VI_II 213) s. n.

HÂRJIÍ vb. IV. v. hârșâi.

HÂRJIÍT adj. v. hârjii. [DLRM]