HÂRCĂÍ vb. IV v. hârcâi.

HÂRCÂÍ, hấrcâi, vb. IV. Intranz. (Pop.) A respira cu greutate, scoțând zgomote răgușite și hârâitoare; a hârâi. [Var.: hârcăí vb. IV] – Formație onomatopeică.

HÂRCĂÍ, hấrcăi, vb. IV. Intranz. V. hârcâi.

HÂRCÂÍ, hấrcâi, vb. IV. Intranz. A respira cu greutate, scoțând zgomote răgușite și hârâitoare; a hârâi. [Var.: hârcăí vb. IV] – Formație onomatopeică.

HÎRCĂÍ vb. IV v. hîrcîi.

HÎRCÎÍ, hîrcîiesc și hî́rcîi, vb. IV. Intranz. A respira greu, producînd un zgomot răgușit și hîrîitor; a horcăi. (Atestat în forma hîrcăi) Căzu răsturnat pe spate, hîrcăind de turbare și de mînie. NEGRUZZI, S. I 162. – Variantă: hîrcăí vb. IV.

hârcâí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 hấrcâie, imperf. 3 sg. hârcâiá; conj. prez. 3 să hấrcâie

hârcâí vb., ind. și conj. prez. 3 hârcâie, imperf. 3 sg. hârcâiá

HÂRCÂÍ vb. v. hârâi.

A HÂRCÂÍ hârcâi intranz. A răsufla greu scoțând sunete răgușite, hârâitoare. ~ de mânie. /<Onomat.

hârcâí, hấrcâi, vb. IV (reg.) 1. a răsufla cu greu; a hârâi, a tuși înăbușit. 2. a zgâria un perete, a râcăi; a șurlăi.

hârcăì v. Mold. a tuși năbușit (de slăbiciune). [Onomatopee]. V. horcăì.

hî́rcîĭ, V. horcăĭ.

hórcăĭ și hî́rcîĭ v. intr. (vsl. *hŭrhati și hrakati, bg. hŭrkam, sîrb. hrkati, rkati, rut. harkotiti, rus. hórkatĭ și hrákatĭ, cam a. î., krĭúkatĭ, a grohăi, fýrkatĭ, a sforăi; ung. korkanni, horkantani, horkolni, a horăi, a horcăi, horkintani, a-țĭ da sufletu, hörögni, höregni, a horcăi. V. cîrceag, harhat, hraconit și rîcîĭ). Răsuflu greŭ (ca omu gîtuit orĭ aproape de moarte). – Și horcănesc, horconesc, horogesc (după ung.) și horcotesc (după rut.).

HÎRCÎI vb. a hîrîi, a horcăi. (Nu mai ~ atîta!)