hututúi, -ie, adj. (reg.) bătut în cap, într-o doagă; apucat, prost, zărghit, năuc, într-o ureche.

hututúĭ, -úĭe adj. (rudă cu haĭhuĭ și tutuit). Mold. Fam. Tutuit, rătutit, zăpăcit, haĭhuĭ, tehuĭ.

hututúi, hututuie, s.f.m, adj. – Persoană naivă, năucă, împiedicată, neîndemânatică: „Și hututuiele nu au putut trage haina de pânză de pe ea” (Bilțiu, 1999: 403; Oarța de Sus). – Cuvânt autohton (Philippide, Vraciu); formă onomatopeică (MDA).