Dic╚Ťionare ale limbii rom├óne

33 defini╚Ťii pentru huruit

HULU├Ź vb. IV v. hurui.
HULU├ŹT, -─é adj. v. huruit2.
HURU├Ź, pers. 3 h├║ruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude c├ónd umbl─â o c─âru╚Ť─â, c├ónd se rostogole╚Öte un butoi sau c├ónd cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se d─âr├óma, a se surpa, a se n─ârui. [Var.: hulu├ş, uru├ş vb. IV] ÔÇô Forma╚Ťie onomatopeic─â.
HURU├ŹT1 s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitur─â. ÔÇô V. hurui.
HURU├ŹT2, -─é, hurui╚Ťi, -te, adj. (Reg.) D─âr├ómat, surpat (cu zgomot mare). [Var.: hulu├şt, -─â adj.] ÔÇô V. hurui.
URU├Ź1 vb. IV v. hurui.
HULU├Ź, pers. 3 h├║luie, vb. IV. V. hurui.
HULU├ŹT, -─é, hului╚Ťi, -te, adj. V. huruit2.
HURU├Ź, pers. 3 h├║ruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude c├ónd umbl─â o c─âru╚Ť─â, c├ónd se rostogole╚Öte un butoi sau c├ónd cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se d─âr├óma, a se surpa, a se n─ârui. [Var.: hulu├ş, uru├ş vb. IV] ÔÇô Forma╚Ťie onomatopeic─â.
HURU├ŹT1 s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitur─â, huruial─â, hurduitur─â. ÔÇô V. hurui.
HURU├ŹT2, -─é, hurui╚Ťi, -te, adj. (Reg.) D─âr├ómat, surpat. [Var.: hulu├şt, -─â adj.] ÔÇô V. hurui.
URU├Ź1 vb. IV v. hurui.
HULU├Ź vb. IV v. hurui.
HULU├ŹT, -─é adj. v. huruit.
HURU├Ź, pers. 3 h├║ruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela ce se aude c├«nd umbl─â o c─âru╚Ť─â, c├«nd se rostogole╚Öte un butoi sau c├«nd cad mai multe obiecte tari unul peste altul dintr-o dat─â; a durui. Prin pod ╚Öoarecii huruiau: d─âduse de nuci. SADOVEANU, P. 105. Camionul a ├«nceput s─â huruie. Tare. Asurzitor. SAHIA, N. 92. Pe afar─â mai huruia c├«nd ╚Öi c├«nd c├«te-o tr─âsur─â. SANDU-ALDEA, D. N. 252. 2. Refl. (Transilv.) A se d─âr├«ma, a se n─ârui, a se surpa. O cas─â care era s─â s─â huruie, de veche. RETEGANUL, P. IV 54. ÔÇô Variante: (2) hulu├ş (SLAVICI, N. I 55), (1) uru├ş (IOSIF, P. 37, CO╚śBUC, P. I 102) vb. IV.
HURU├ŹT1 s. n. Faptul de a (se) hurui ╚Öi zgomotul produs de ceva care huruie. Scr├«╚Öne╚Öte macaraua de la laminor ╚Öi, ├«ndep─ârtat, se aude stins huruitul macaralei de ├«nc─ârcare. C─éLUG─éRU, O. P. 467. Nourii se fr─âm├«ntau m├«nio╚Öi deasupra v─âii satului, arunc├«nd, din c├«nd ├«n c├«nd, s─âge╚Ťi de fulgere ╚Öi un huruit ├«n─âbu╚Öit care se pierdeau ├«n dep─ârtare. BUJOR, S. 62. Huruitul roatelor se ├«nec─â de istov ├«n t─âcerea moart─â a nep─âs─âtoarelor c├«mpii. VLAHU╚Ü─é, O. A. I 126.
HURU├ŹT2, -─é, hurui╚Ťi, -te, adj. (Transilv.) D─âr├«mat, d─âr─âp─ânat, n─âruit. (Atestat ├«n forma huluit) Persida ar fi v─âzut poate gardurile huluite ╚Öi gunoiul prin curte. SLAVICI, O. II 29. ÔÇô Variant─â: hulu├şt, -─â adj.
URU├Ź1 vb. IV v. hurui.
huru├ş (a ~) vb., ind. prez. 3 h├║ruie, imperf. 3 sg. hurui├í; conj. prez. 3 s─â h├║ruie
huru├şt s. n.
huru├ş vb., ind. ╚Öi conj. prez. 3 sg. h├║ruie, imperf. 3 sg. hurui├í
huru├şt s. n.
HURU├Ź vb. 1. a dur─âi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a tr─ânc─âni, (reg.) a hurdui, a tronc─âni, (prin Ban.) a tr─âsc─âri. (C─âru╚Ťa ~ pe strada pietruit─â.) 2. a cl─âtina, a h├ó╚Ť├ói, a h├ó╚Ť├óna, a hodorogi, a hurduca, a hurduc─âi, a scutura, a zdronc─âni, a zdruncina, a zg├ól╚Ť├ói, a zgudui, (reg.) a b─âl─âb─âni, (Mold.) a dr├óg├ói, (Ban.) a zducni. (C─âru╚Ťa l-a ~ zdrav─ân.)
HURU├Ź vb. v. d─âr─âp─âna, d─âr├óma, n─ârui, pr─âbu╚Öi, pr─âv─âli, risipi, surpa.
HURU├ŹT s. v. huruitur─â.
A HURU├Ź pers. 3 h├║ruie intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare etc. ├«n mi╚Öcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a durui. 2) (despre porumbei) A scoate sunete caracteristice speciei; a gurui. /Onomat.
hulu├ş, pers. 3 sg. hului├ę╚Öte, vb. IV refl. (reg.) a se d─âr├óma, a se n─ârui.
huru├Č v. a scoate un sunet ╚Öuier─âtor, a face sgomot din c─âdere sau din sguduire. [Onomatopee].
h├║ru─ş, a -├ş v. intr. (imit. V. h├«r├«─ş). Se zice despre hu─şetu pe care-l fac tr─âsurile, trenu, tunurile or─ş alte lucrur─ş grele c├«nd merg sa┼ş se pr─âbu╚Öesc. ÔÇô Rar -─şesc.
hurui vb. v. D─éR─éP─éNA. D─éR├ÄMA. N─éRUI. PR─éBU╚śI. PR─éV─éLI. RISIPI. SURPA.
HURUI vb. 1. a dur─âi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a tr─ânc─âni, (reg.) a hurdui, a tronc─âni, (prin Ban.) a tr─âsc─âri. (C─âru╚Ťa ~ pe strada pietruit─â.) 2. a cl─âtina, a h├«╚Ť├«i, a h├«╚Ť├«na, a hodorogi, a hurduca, a hurduc─âi, a scutura, a zdronc─âni, a zdruncina, a zg├«l╚Ť├«i, a zgudui, (reg.) a b─âl─âb─âni, (Mold.) a dr├«g├«i, (Ban.) a zducni. (C─âru╚Ťa l-a ~ zdrav─ân.)
HURUIT s. duduit, duduitur─â, dur─âit, dur─âitur─â, duruit, huruial─â, huruitur─â, (reg.) dur─ât, hurduitur─â, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o strad─â pietruit─â.)
huru├ş, vb. intranz. ÔÇô A face zgomot (ref. la c─âru╚Ťe). ÔÇô Onomatopee (╚ś─âineanu, DEX, MDA).

Huruit dex online | sinonim

Huruit definitie

Intrare: hurui
hurui conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb unipersonal
hului 1 3 -e unipersonal conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb
hului 2 3 -ește unipersonal conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb
urui 3 uruie conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb unipersonal
Intrare: huruit (adj.)
huruit 1 adj. adjectiv
huluit adjectiv
Intrare: huruit (s.n.)
huruit 2 s.n. substantiv neutru (numai) singular