huruit definitie

33 definiții pentru huruit

HULUÍ vb. IV v. hurui.
HULUÍT, -Ă adj. v. huruit2.
HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umblă o căruță, când se rostogolește un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. [Var.: huluí, uruí vb. IV] – Formație onomatopeică.
HURUÍT1 s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitură. – V. hurui.
HURUÍT2, -Ă, huruiți, -te, adj. (Reg.) Dărâmat, surpat (cu zgomot mare). [Var.: huluít, -ă adj.] – V. hurui.
URUÍ1 vb. IV v. hurui.
HULUÍ, pers. 3 húluie, vb. IV. V. hurui.
HULUÍT, -Ă, huluiți, -te, adj. V. huruit2.
HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umblă o căruță, când se rostogolește un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. [Var.: huluí, uruí vb. IV] – Formație onomatopeică.
HURUÍT1 s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitură, huruială, hurduitură. – V. hurui.
HURUÍT2, -Ă, huruiți, -te, adj. (Reg.) Dărâmat, surpat. [Var.: huluít, -ă adj.] – V. hurui.
URUÍ1 vb. IV v. hurui.
HULUÍ vb. IV v. hurui.
HULUÍT, -Ă adj. v. huruit.
HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela ce se aude cînd umblă o căruță, cînd se rostogolește un butoi sau cînd cad mai multe obiecte tari unul peste altul dintr-o dată; a durui. Prin pod șoarecii huruiau: dăduse de nuci. SADOVEANU, P. 105. Camionul a început să huruie. Tare. Asurzitor. SAHIA, N. 92. Pe afară mai huruia cînd și cînd cîte-o trăsură. SANDU-ALDEA, D. N. 252. 2. Refl. (Transilv.) A se dărîma, a se nărui, a se surpa. O casă care era să să huruie, de veche. RETEGANUL, P. IV 54. – Variante: (2) huluí (SLAVICI, N. I 55), (1) uruí (IOSIF, P. 37, COȘBUC, P. I 102) vb. IV.
HURUÍT1 s. n. Faptul de a (se) hurui și zgomotul produs de ceva care huruie. Scrîșnește macaraua de la laminor și, îndepărtat, se aude stins huruitul macaralei de încărcare. CĂLUGĂRU, O. P. 467. Nourii se frămîntau mînioși deasupra văii satului, aruncînd, din cînd în cînd, săgeți de fulgere și un huruit înăbușit care se pierdeau în depărtare. BUJOR, S. 62. Huruitul roatelor se înecă de istov în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. VLAHUȚĂ, O. A. I 126.
HURUÍT2, -Ă, huruiți, -te, adj. (Transilv.) Dărîmat, dărăpănat, năruit. (Atestat în forma huluit) Persida ar fi văzut poate gardurile huluite și gunoiul prin curte. SLAVICI, O. II 29. – Variantă: huluít, -ă adj.
URUÍ1 vb. IV v. hurui.
huruí (a ~) vb., ind. prez. 3 húruie, imperf. 3 sg. huruiá; conj. prez. 3 să húruie
huruít s. n.
huruí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. húruie, imperf. 3 sg. huruiá
huruít s. n.
HURUÍ vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hâțâi, a hâțâna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgâlțâi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drâgâi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)
HURUÍ vb. v. dărăpăna, dărâma, nărui, prăbuși, prăvăli, risipi, surpa.
HURUÍT s. v. huruitură.
A HURUÍ pers. 3 húruie intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare etc. în mișcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a durui. 2) (despre porumbei) A scoate sunete caracteristice speciei; a gurui. /Onomat.
huluí, pers. 3 sg. huluiéște, vb. IV refl. (reg.) a se dărâma, a se nărui.
huruì v. a scoate un sunet șuierător, a face sgomot din cădere sau din sguduire. [Onomatopee].
húruĭ, a v. intr. (imit. V. hîrîĭ). Se zice despre huĭetu pe care-l fac trăsurile, trenu, tunurile orĭ alte lucrurĭ grele cînd merg saŭ se prăbușesc. – Rar -ĭesc.
hurui vb. v. DĂRĂPĂNA. DĂRÎMA. NĂRUI. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. RISIPI. SURPA.
HURUI vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hîțîi, a hîțîna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgîlțîi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drîgîi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)
HURUIT s. duduit, duduitură, durăit, durăitură, duruit, huruială, huruitură, (reg.) durăt, hurduitură, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o stradă pietruită.)
huruí, vb. intranz. – A face zgomot (ref. la căruțe). – Onomatopee (Șăineanu, DEX, MDA).

huruit dex

Intrare: hurui
hurui conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb unipersonal
hului 1 3 -e unipersonal conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb
hului 2 3 -ește unipersonal conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb
urui 3 uruie conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb unipersonal
Intrare: huruit (adj.)
huruit 1 adj. adjectiv
huluit adjectiv
Intrare: huruit (s.n.)
huruit 2 s.n. substantiv neutru (numai) singular