HUCI, huciuri,
s. n. (
Reg.) Huceag. ◊
Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fără rost, fără țintă. – Din
ucr. husca „desiș”.
HUCI, huciuri,
s. n. (
Reg.) Pădure mică, tânără și deasă; tufiș, crâng, huceag. ◊
Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fără rost, fără țintă. – Din
ucr. husca „desiș”.
HUCI2, huciuri,
s. n. (Regional) Huceag. În cealaltă parte a tîrgului, spre miazănoapte, înverzeau grădinile de la Folticenii-Vechi, spre Oprișeni și huciul lui Cocîrță. SADOVEANU, N. F. 117. Au sărit un iepure sălbatic de subt un huci. SBIERA, P. 145. Porniră peste dealuri și prin huciuri, stuhării, Înșirați tot cîrduri-cîrduri. CONTEMPORANUL, I 685. ◊ (Popular) Mama huciului = mama pădurii. Mama huciului știe ce-i asta. CAMILAR, N. II 427. ◊
Expr. A umbla huci-marginea = a umbla fără rost, a hoinări, a vagabonda. Și așa, de unde pană atunci mă duceam cu drag la școală, am început a umbla huci-marginea; o zi mă duceam, două nu, dar tot deprinsesem a ceti oleacă. CREANGĂ, P. 2. –
Pl. și: (
s. m.) huci (COȘBUC, P. II 168).
HUCI1, huci,
s. m. (
Transilv.) Unealtă de scărmănat lînă; ragilă. Am două crăcănuțe: Pe crăcănuțe Un știubeieș, Pe știubeieș O căpățînă, Și pe căpățînă Un huci (Trupul omului). GOROVEI, C. 369.
HUCI1, huci,
s. m. (
Reg.) Unealtă de scărmănat lână; ragilă.
huci (
reg.)
s. n.,
pl. húciuri
HUCI s. v. crâng, darac, dărăcitor, desiș, hățiș, scărmănătoare, stufăriș, tufăriș, tufiș. MAMA-HÚCIULUI s. v. mama-pădurii. húci (húciuri), s. n. – Pădure mică, crîng. –
Var. hîci, hîngî, higi, hugi.
Sl.,
cf. rut. hušča „desiș”,
ceh. hustý,
sb.,
cr. gušta „tufiș” (Cihac, II, 134; DAR; Scriban). –
Der. hugeac,
s. n. (crîng), din
rut. huščak „bălării, hățiș” (DAR); hăciugă,
s. f. (desiș de pădure),
cf. rut. hadžuga (Candrea); hălăciugă,
s. f. (bălării, tufișuri), cu l expresiv. Din același etimon,
rut. hušča „desiș” provine „huște” (
var. huști, hoște, hoce),
s. f. pl. (resturi de tărîțe, după prepararea borșului); iar de la această ultimă
var. s-a refăcut un nou
sing., huc,
s. n. (
Trans.,
Mold., resturi, reziduuri, gunoi),
cf. hucărie,
s. f. (bucățele, obiecte mărunțite).
Cf. Drăganu, Dacor., III, 705.
huciu n. Mold. pădure măruntă și deasă. [Și
hugiu, higiu, de origină necunoscută].
1) hucĭ n., pl. urĭ, și
huceág n., pl. urĭ și ege (rudă cu rut. hušca, ceh. húšč, desime, rut. huščak, desiș, d. vsl. gonstŭ, des. V.
huște). Est. Desiș de copăceĭ și plante agățătoare, tîhlăriș. Hucĭ-margina, V.
margine. – În sud
hugeac (Gr. N. 434) și
hugĭ (rev. I. Crg. 7, 154), în Munt. vest
higĭ (Od. Psevd. 99); la Cant.
hincĭ și
hingĭ. V.
hățiș. huci s. v. CRÎNG. DARAC. DĂRĂCITOR. DESIȘ. HĂȚIȘ. SCĂRMĂNĂTOARE. STUFĂRIȘ. TUFĂRIȘ. TUFIȘ. húci, huciuri, s.n. – Pădure mică, deasă; crâng; térs, corci. „Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri” (Țiplea, 1906): „Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cordíi carnea-n huci” (Calendar, 1980: 73). ♦ (onom.) Huci, Huciu, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman, 2004). – Din ucr. hušca „desiș” (Scriban; Cihac, DA cf. DER; DEX, MDA). húci, huciuri, s.n. – Pădure mică, deasă; crâng; térs, corci. „Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri” (Țiplea 1906): „Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cordíi carnea-n huci” (Calendar 1980: 73). Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman 2004). – Din ucr. hušča „desiș” (Cihac, DA cf. DER).