Dic╚Ťionare ale limbii rom├óne

3 intr─âri

19 defini╚Ťii pentru hrentuit

HRENTU├Ź, hrentuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se strica; a se hodorogi. ÔÖŽ A se ├«mpr─â╚Ötia, a se risipi. ÔÇô Et. nec.
HRENTU├ŹT, -─é, hrentui╚Ťi, -te, adj. (Reg.) Stricat, uzat, d─âr─âp─ânat. ÔÇô V. hrentui.
HRENTU├Ź, hrentuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se strica; a se hodorogi. ÔÖŽ A se ├«mpr─â╚Ötia, a se risipi. ÔÇô Et. nec.
HRENTU├ŹT, -─é, hrentui╚Ťi, -te, adj. (Reg.) Stricat, uzat, d─âr─âp─ânat. ÔÇô V. hrentui.
HRENTU├Ź, hrentuiesc, vb. IV. Refl. (Mold.) A se strica, a se d─âr─âp─âna, a se hodorogi. A trimes r─âspuns faurului Bogonos pentru o c─âru╚Ť─â, care are nevoie s─â fie desferecat─â ╚Öi iar ferecat─â, s─â nu se mai hrentuiasc─â nici-odat─â. SADOVEANU, N. P. 99. ÔÖŽ A se ├«mpr─â╚Ötia, a se risipi. O╚Ölobanul ie atunci lemnele din carul omului, c├«te unul, unul, ╚Öi le razem─â ├«n picioare l├«ng─â bra╚Ťu-i; dup─â aceea descinge br├«ul de pe l├«ng─â sine ╚Öi le ├«mprejur─â, leg├«ndu-le frumu╚Öel s─â nu se hrentuiasc─â. CREANG─é, A. 83.
HRENTU├ŹT, -─é, hrentui╚Ťi, -te, adj. (Mold.) Stricat, d─âr─âp─ânat, hodorogit. Por╚Ťile ce str─âjuiau intrarea din c├«mp ├«n ograda Floricic─âi se ├«nchiser─â, scr├«╚Önind ├«n urma mea cu neunse ╚Öi hrentuite ├«ncheieturi de fier ruginit. HOGA╚ś, M. N. 52.
!hrentu├ş (a se ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. se hrentui├ę╚Öte, imperf. 3 sg. se hrentui├í; conj. prez. 3 s─â se hrentui├ísc─â
hrentu├ş vb., ind. prez. 3 pl. hrentui├ęsc, imperf. 3 sg. hrentui├í; conj. prez. 3 sg. ╚Öi pl. hrentui├ísc─â
hrentu├şt adj. m., pl. hrentu├ş╚Ťi; f. sg. hrentu├şt─â, pl. hrentu├şte
hren╚Ťu├ş vb. (ind. prez. 1 hren╚Ťuiesc)
HRENTU├Ź vb. v. degrada, deteriora, ├«nvechi, strica, uza.
HRENTU├ŹT adj. v. degradat, deteriorat, ├«nvechit, stricat, uzat.
hrentu├ş (-u├ęsc, hrentu├şt), vb. ÔÇô (Mold.) A strica, a uza, a hodorogi. ÔÇô Var. hrintui, hren╚Ťui. Origine incert─â. Din mag. har├íntolni ÔÇ×a stricaÔÇŁ (Cihac, II, 507), sau dintr-un etimon sl. comun ambelor limbi (Scriban). Ultima var. indic─â o contaminare cu sdren╚Ťui. ÔÇô Der. hrentuitur─â, s. f. (stricare, uzare).
A HRENTU├Ź ~i├ęsc tranz. pop. A face s─â se hrentuiasc─â. /cf. ung. harantolni
A SE HRENTU├Ź m─â ~i├ęsc intranz. pop. 1) (despre construc╚Ťii, vehicule etc.) A se ├«nvechi, ╚Öubrezindu-se; a se h├órbui; a se rablagi. 2) A se r─âsp├óndi ├«n diferite direc╚Ťii; a se risipi; a se ├«mpr─â╚Ötia. 3) fig. (despre persoane) A-╚Öi pierde s─ân─âtatea ╚Öi vigoarea; a se ramoli; a se hodorogi; a se ╚Öubrezi. /cf. ung. harantolni
hrentu├Č v. Mold. a strica, a d─âr├óma: leg├óndu-le frumu╚Öel, s─â nu le hrentuiasc─â CR. [Ung. HAR├üNTOLNI, a strica uz├ónd].
hrentu─ş├ęsc v. tr. (d. un verb vsl., de unde vine ╚Öi ung. har├íntolni, a hodorogi, a deteriora, d. har─ânt, pezi╚Ö). Nord. Stric, rup, fr├«ng, d─âv─âsesc, deteriorez (zdruncin├«nd): lucrur─ş hrentuite.
hrentui vb. v. DEGRADA. DETERIORA. ÎNVECHI. STRICA. UZA.
hrentuit adj. v. DEGRADAT. DETERIORAT. ÎNVECHIT. STRICAT. UZAT.

Hrentuit dex online | sinonim

Hrentuit definitie

Intrare: hrentui
hrentui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: hren╚Ťui
hren╚Ťui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: hrentuit
hrentuit adjectiv