hrentuit definitie

19 definiții pentru hrentuit

HRENTUÍ, hrentuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se strica; a se hodorogi. ♦ A se împrăștia, a se risipi. – Et. nec.
HRENTUÍT, -Ă, hrentuiți, -te, adj. (Reg.) Stricat, uzat, dărăpănat. – V. hrentui.
HRENTUÍ, hrentuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se strica; a se hodorogi. ♦ A se împrăștia, a se risipi. – Et. nec.
HRENTUÍT, -Ă, hrentuiți, -te, adj. (Reg.) Stricat, uzat, dărăpănat. – V. hrentui.
HRENTUÍ, hrentuiesc, vb. IV. Refl. (Mold.) A se strica, a se dărăpăna, a se hodorogi. A trimes răspuns faurului Bogonos pentru o căruță, care are nevoie să fie desferecată și iar ferecată, să nu se mai hrentuiască nici-odată. SADOVEANU, N. P. 99. ♦ A se împrăștia, a se risipi. Oșlobanul ie atunci lemnele din carul omului, cîte unul, unul, și le razemă în picioare lîngă brațu-i; după aceea descinge brîul de pe lîngă sine și le împrejură, legîndu-le frumușel să nu se hrentuiască. CREANGĂ, A. 83.
HRENTUÍT, -Ă, hrentuiți, -te, adj. (Mold.) Stricat, dărăpănat, hodorogit. Porțile ce străjuiau intrarea din cîmp în ograda Floricicăi se închiseră, scrîșnind în urma mea cu neunse și hrentuite încheieturi de fier ruginit. HOGAȘ, M. N. 52.
!hrentuí (a se ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. se hrentuiéște, imperf. 3 sg. se hrentuiá; conj. prez. 3 să se hrentuiáscă
hrentuí vb., ind. prez. 3 pl. hrentuiésc, imperf. 3 sg. hrentuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hrentuiáscă
hrentuít adj. m., pl. hrentuíți; f. sg. hrentuítă, pl. hrentuíte
hrențuí vb. (ind. prez. 1 hrențuiesc)
HRENTUÍ vb. v. degrada, deteriora, învechi, strica, uza.
HRENTUÍT adj. v. degradat, deteriorat, învechit, stricat, uzat.
hrentuí (-uésc, hrentuít), vb. – (Mold.) A strica, a uza, a hodorogi. – Var. hrintui, hrențui. Origine incertă. Din mag. harántolni „a strica” (Cihac, II, 507), sau dintr-un etimon sl. comun ambelor limbi (Scriban). Ultima var. indică o contaminare cu sdrențui. – Der. hrentuitură, s. f. (stricare, uzare).
A HRENTUÍ ~iésc tranz. pop. A face să se hrentuiască. /cf. ung. harantolni
A SE HRENTUÍ mă ~iésc intranz. pop. 1) (despre construcții, vehicule etc.) A se învechi, șubrezindu-se; a se hârbui; a se rablagi. 2) A se răspândi în diferite direcții; a se risipi; a se împrăștia. 3) fig. (despre persoane) A-și pierde sănătatea și vigoarea; a se ramoli; a se hodorogi; a se șubrezi. /cf. ung. harantolni
hrentuì v. Mold. a strica, a dărâma: legându-le frumușel, să nu le hrentuiască CR. [Ung. HARÁNTOLNI, a strica uzând].
hrentuĭésc v. tr. (d. un verb vsl., de unde vine și ung. harántolni, a hodorogi, a deteriora, d. harănt, peziș). Nord. Stric, rup, frîng, dăvăsesc, deteriorez (zdruncinînd): lucrurĭ hrentuite.
hrentui vb. v. DEGRADA. DETERIORA. ÎNVECHI. STRICA. UZA.
hrentuit adj. v. DEGRADAT. DETERIORAT. ÎNVECHIT. STRICAT. UZAT.

hrentuit dex

Intrare: hrentui
hrentui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: hrențui
hrențui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: hrentuit
hrentuit adjectiv