HORPĂÍ, hórpăi, vb. IV. Tranz. (Reg.) A sorbi cu zgomot mâncarea, mai ales lichidele. [Prez. ind. și: horpăiesc] – Horp + suf. -ăi.

HORPĂÍ, horpăiesc (hórpăi), vb. IV. Tranz. (Reg.) A sorbi cu zgomot mâncarea, mai ales lichidele. – Horp + suf. -ăi.

HORPĂÍ, hórpăi și horpăiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) A sorbi sau a mesteca cu zgomot mîncarea. Din mers oamenii mai molfăiau din mămăliga vînătă de orz și mai horpăiau din gamele borșul lung fiert cu urzici. CAMILAR, N. I 271. Și, cărînd cu-atitea linguri, [copiii] Horpăiau mîncarea singuri. La TDRG. ◊ Absol. Horpăiau rar, băgîndu-și în guri gălătuși de mămăligă. CAMILAR, N. II 13.

horpăí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. hórpăi/horpăiésc, imperf. 3 sg. horpăiá; conj. prez. 3 să hórpăie/horpăiáscă

horpăí vb., ind. prez. 1 sg. hórpăi/horpăiésc, imperf. 3 sg. horpăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hórpăie/horpăiáscă

A HORPĂÍ ~iésc tranz. pop. (mâncarea, mai ales cea lichidă) A sorbi repede și cu zgomot. [Și horpăi] /horp + suf. ~ăi

horpăì v. Mold. a sorbi. [Onomatopee: horp! horp! CR.].

hórpăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (ung. hörpölni, szörpölni, rudă pin sunet cu rom. a sorbi). Est. Sorb cu mare zgomot (ca ghĭorlaniĭ). – Și leórpăĭ. V. clefăĭ.