hori definitie

3 intrări

48 definiții pentru hori

HÓRĂ, hore, s. f. 1. Dans popular românesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână, formând un cerc închis; cerc format de cei care execută acest dans; melodie după care se execută acest dans. 2. (Pop.) Petrecere țărănească la care se dansează jocuri populare. ◊ Expr. A ieși la horă = a intra (la vârsta cuvenită) în rândul fetelor și al flăcăilor care joacă la horă. A se găti ca de horă = a se îmbrăca foarte frumos, cu hainele de sărbătoare. 3. (Astron.; reg.; art.) Coroana boreală. [Pl. și: hori] – Din bg. horo.
HORÍ, horesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. (Pop.) A cânta un cântec, de obicei o horă (din gură sau din fluier); p. ext. a doini. 2. Intranz. A juca hora. – Din horă.
HÓRĂ, hore (hori), s. f. 1. Dans popular românesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână, formând un cerc închis; cerc format de aceia care execută acest dans; melodie după care se execută acest dans. 2. (Pop.) Petrecere țărănească unde se dansează jocuri populare. ◊ Expr. A ieși la horă = a intra (la vârsta cuvenită) în rândul fetelor și al flăcăilor care joacă la horă. A se găti ca de horă = a se îmbrăca foarte frumos, cu hainele de sărbătoare. 3. (Astron.; reg.; art.) Coroana boreală. – Din bg. horo.
HORÍ, horesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A cânta un cântec, de obicei o horă (din gură sau din fluier); p. ext. a doini. 2. Intranz. A juca hora. – Din horă.
HÓRĂ2, hore, s. f. (Învechit) Încăpere spațioasă la curtea domnească, pardosită cu lespezi, servind ca sală de așteptare pentru curteni sau ca loc de ospețe și petreceri. Haznaua sau comoara și patul domnesc răspundeau toate în horă, prin niște uși. ODOBESCU, S. I 128.
HÓRĂ1, hore, s. f. 1. Dans popular romînesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mînă formînd un cerc închis; cercul format de dansatori. Zărim de sus cercul horelor, minunat inel de trupuri vii, unduindu-se în ritmul neobosit al cîntecelor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 359, 1/4. Un scrînciob împodobit cu brazi se învîrte, hora înflorită se leagănă-n soare. SADOVEANU, O. IV 383. Joacă fete și băieți Hora-n bătătură – Ah, de ce n-am zece vieți Să te cînt, natură! IOSIF, V. 79. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lîngă el în horă. ISPIRESCU, L. 185. Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci (= dacă te-ai apucat de un lucru, trebuie să te ții de el). ◊ (Adesea urmat de determinări arătînd felul horei, regiunea în care se dansează sau locul de unde este originară) Hora mare. Hora într-o parte. Hora moldovenească. Hora săltată. Hora unirii. ◊ Fig. Luna era acum sus, înconjurată de o horă de aburi. SANDU-ALDEA, D. N. 203. Pe sus cocorii plîngînd se-adună Și-ncing în albastru o horă nebună. PĂUN-PINCIO, P. 47. ♦ (Popular) Petrecere țărănească unde se dansează jocuri populare. În ziua de Sîmpetru, feciorii din Mălini nu făceau hore. CAMILAR, TEM. 222. Ieșise hora în marginea satului, ca să fie păstorilor petrecere. Bacii cei bătrîni, cu saricile mițoase pînă în pămînt, stăteau răzemați în bîte, privind tineretul. SADOVEANU, F. J. 727. Din hora întreagă, mai rămăsese vreo cîțiva flăcăi. BUJOR, S. 100. Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A ieși la horă = a se prinde prima dată în horă, la o vîrstă potrivită; a ieși la joc. A se găti ca de horă = a se îmbrăca cu hainele cele mai bune, de sărbătoare. Își potrivea șiragul de hurmuz la gît și un mănunchi de floricele pe cap. Se gătise ca de horă. BUJOR, S. 78. 2. Melodie, cîntec după care se dansează hora (1). Își puse în brîul verde un fluier de doine și altul de hore. EMINESCU, N. 5. Îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. ◊ (Poetic) Cîntă treierătoarea Hore noi dimineții, Crește fremătătoarea Bucurie a vieții! DEȘLIU, G. 39. 3. Fig. Scandal, tărăboi. Să vezi ce-or să mai sară pe tine... Să vezi ce horă o să iasă. GALAN, Z. R. 393. 4. (Astron.) Coroană boreală. V. coroană.Pl. și: hori (V. ROM. noiembrie 1953, 115, TEODORESCU, P. P. 647).
HORÍ, horesc, vb. IV. Intranz. 1. A cînta o horă (din gură sau din fluier); p. ext. a doini. Niște fluierari își puseră fluierele la gură, începînd a hori. CAMILAR, T. 141. Trecea păstorașul împărat doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Ce horești așa cu jele, În butul dragostii mele?... Eu nu cînt În butul tău, Ci horesc D-aleanul meu. TEODORESCU, P. P. 84. ◊ Tranz. (Complementul indică ceea ce se cîntă) Nu se mai urneau din cîrciumă și horeau cu foc un cîntec vitejesc, înjurînd pe Busuioc sau pe ciocoi. REBREANU, R. II 233. 2. A juca hora. Ne uităm la ei cum horesc – unii mai sprinteni, alții mai greoi. STANCU, D. 169. ◊ Fig. Flăcările insuflețindu-se, horeau roșii ca sîngele. CAMILAR, T. 9.
HÓRĂ2, hore, s. f. (Înv.) Încăpere spațioasă la curtea domnească, servind ca sală de așteptare sau ca loc de petreceri. – Ngr. hora.
HÓRĂ1, hore, s. f. 1. Dans popular românesc cu ritm domol în care jucătorii se prind de mână formând un cerc închis; cerc format de aceia care execută acest dans; melodia după care se execută acest dans. Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci (= dacă te-ai apucat de un lucru, trebuie să te ții de el). ♦ (Pop.) Petrecere țărănească unde se dansează jocuri populare. ◊ Expr. A ieși la horă = a intra (ajungând la vârsta cuvenită) în rândul fetelor și al flăcăilor care joacă la horă. A se găti ca la horă = a se îmbrăca cu hainele de sărbătoare. 2. Fig. Scandal, tărăboi. 3. (Astron.) Coroană boreală. [Pl. și: hori] – Bg. horo (ngr. horos).
HORÎ, horăsc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A cosi cu hreapca.
Hóra (constelație) (reg.) s. propriu f., g.-d. Hórei
hóră s. f., g.-d. art. hórei; pl. hóre
horí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. horésc, imperf. 3 sg. horeá; conj. prez. 3 să horeáscă
Hóra (astron.) s. pr. f.
hóră s. f., g.-d. art. hórei; pl. hóre
horí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. horésc, imperf. 3 sg. horeá; conj. prez. 3 sg. și pl. horeáscă
HÓRA s. art. v. coroana-boreală.
HORA MIRÉSEI s. (COR.) nuneasca (art.), (reg.) nășasca (art.). (~ este un dans popular de nuntă.)
HÓRĂ s. v. chiuit, chiuitură, doină, oraș, strigătură.
HORÍ vb. v. doini.
hóră (hóre), s. f. – Oraș. Ngr. χώρα (DAR; Gáldi 196). Sec. XVIII, înv.
hóră (hóri), s. f.1. Dans în cerc. – 2. Melodie a acestui cîntec. – 3. (Trans. de Nord) Cîntec liric sau satiric. – 4. Adunare sărbătorească ce are loc de obicei în fiecare duminică în sate, și la care se joacă hora. – 5. Cerc, grup aparte, bisericuță. – 6. Cor (al unei biserici). – 7. Constelație neidentificată. – Var. hoară, hore. Mr. cor. Ngr. χορόρ (Röesler 578). Se presupune în general că a intrat în rom. prin intermediul bg. hóro (DAR; Pușcariu, Lr., 280), însă această ipoteză nu pare necesară; cf. și sb. horo, tc. hora. – Der. hori, vb. (a juca hora; a cînta sau a interpreta la instrumente melodii populare; a aduna cu grebla fînul pentru a forma baza căpiței); horitor, s. m. (dansator; cîntăreț); horitură, s. f. (baza căpiței); horiște, s. f. (loc sau sală unde se dansează).
HÓRĂ ~e f. 1) mai ales art. Dans popular cu ritm domol în care jucătorii se prind de mână, formând un cerc închis. 2) Melodie după care se execută acest dans. 3) Cerc format de dansatorii care se prind de mână în acest dans. 4) Petrecere publică cu dansuri, organizată la țară; joc. ◊ A ieși la ~ a atinge vârsta când poți juca la horă. 5) astr. Coroana boreală. [G.-D. horei] /<bulg. horo, ngr. horos
A HORÍ ~ésc intranz. 1) A cânta un cântec (de obicei o horă). 2) A juca hora (sau alt dans popular). /Din horă
horă f. 1. joc în care dănțuitorii se prind de mâini și formează un cerc mare: hora e jocul național al Românilor, azi mai ales la țară; 2. arie sau melodie după care se joacâ hora; 3. cântec de veselie si de joc (cu conținut satiric): în Ardeal horele se numesc chiuituri sau strigături; 4. Tr. doină (v. hori); 5. fig. danț în genere: văd hore vii de nimfe, de fauni, de satiri AL. [Gr. bizantin HORÓS].
horì v. Mold. Tr. 1. a cânta hore sau doine: ce horești așa cu jele? POP. 2. a cânta în genere: pe drum horia și doinea EM.
horì v. a cosi cu hreapca: fânul se horește la clădit în stog. [Origină necunoscută].
2) hóră f., pl. e (ngr. hóra, oraș). Sec. 18. Lit. Oraș.
1) hóră f., pl. e și ĭ (bg. horó, d. ngr. horós, horă, de unde și alb. hóră, de jur împrejur, și turc. hora, horă). Cel maĭ obișnuit dans popular românesc (în cerc și ținîndu-te de mînă) pe măsura 3-4 saŭ 3-8 și 2-4. Melodia după care se dansează acest dans (în Trans., horă înseamnă și „strigătură” și „doĭnă”). Odinioară, locu coruluĭ în biserică, cafas, balcon. Dacă intri în horă, trebuĭe să jocĭ, dacă te-aĭ apucat de o treabă (de ex., de războĭ), trebuĭe s’o terminĭ. A te prinde în horă, a intra în horă, a începe să jocĭ hora. – La Dos. hoară. V. doĭnă.
horésc v. intr. (d. horă). Trans. Cînt din gură: din furcă torcînd, de drăguț horind (P. P.). Cînt melancolic din fluĭer. Joc hora. V. tr. Adun căpițele ca să fac claĭa (stogu). – În est horăsc, a horî.
hora s. art. v. COROANA-BOREALĂ.
HORA MIRESEI s. nuneasca (art.), (reg.) nășasca (art.). (~ este un dans popular de nuntă.)
ho s. v. CHIUIT. CHIUITURĂ. DOINĂ. ORAȘ. STRIGĂTURĂ.
hori vb. v. DOINI.
hora (horea) miresii 1. Cântec (I, 4) ceremonial de nuntă, cu mai multe variante, răspândit în Transilvania, Țara Crișurilor și Maramureș. Se cântă de către nuntași, în grup, înaintea plecării alaiului la cununie. 2. Joc* popular românesc [variantă de horă (1)], practicat în cadrul ceremonialului nupțial, în Muntenia, Oltenia și Moldova. Se joacă imediat după sosirea alaiului de la cununie și constituie unul din momentele care marchează integrarea miresei în familia mirelui; în timpul jocului mireasa și soacra mică împart daruri nuntașilor apropiați (ștergare, cămăși etc.). Are ritm binar*, mișcare vioaie și melodie proprie care se cântă și vocal de către lăutari*. Sin.: nuneasca. 3. Joc vocal din ceremonialul nupțial din Maramureș. Se joacă de către femei spre dimineață după învelitul miresei (înlocuirea cununii de mireasă cu năframa de nevastă).
hora bradului, joc* popular românesc, ritual, care face parte din ceremonialul nupțial, în Muntenia. Se joacă sâmbăta seara sau duminică dimineața când se împodobește bradul de nuntă. Iau parte în general tineretul și familiile mirilor. Coregrafic, este o horă (1) obișnuită din repertoriul local care capătă funcția ceremonială în momentul respectiv.
hora din căluș, joc* popular românesc care face parte din complexul călușului*. Se execută la sfârșit și iau parte și spectatorii. De cele mai multe ori călușarilor li se dau copii în brațe, în timpul jocului, în credința că ei vor fi feriți de boli. Din punct de vedere coregrafic, este o variantă obișnuită de horă (1) care capătă funcția rituală în momentul respectiv.
hora la patru v. rustemul.
hora miresii la apă, momentul ritual din ceremonialul nupțial în Muntenia. Duminică dimineața (imediat după ce a fost îmbrăcată), mireasa merge la o fântână mai îndepărtată (sau la râu) ducând o găleată împreună cu un tânăr rudă apropiată mirelui (care se numește cumnat de mână), urmată de alaiul nuntașilor și de lăutari*. Acolo scoate apă de trei ori și cu un mănunchi de busuioc stropește în cele patru puncte cardinale. În acest timp alaiul nuntașilor joacă hora. Coregrafic este o horă (1) obișnuită din repertoriul local care capătă funcția rituală în momentul respectiv.
horă 1. Vechi dans popular românesc (h. „strămoșescă” – Filimon), răspândit în toată țara. Frecvența și caracterul acestui dans au închipuit pentru majoritatea compozitorilor români din sec. 19 și din prima parte a sec. 20 chintesența jocului* pop., h. fiind transpusă în diferite forme și modalități, în muzica cultă. Deși prin întreaga ei răspândire în lumea românească și în cea sud- și est- europ. h. cunoaște astăzi variate forme coregrafice și muzicale, se impun anumite trăsături dominante, ce-i atestă și unitatea și vechimea (preistorică – cum poate fi bănuită din reprezentarea figurativă a așa-numitei „h. de la Frumușica”), caracterul magic (de până la fixarea ei istorică și în limitele etic-estetice ale practicii muzical-teatrale eline): a) evoluția coregrafică de cerc sau șir, cu ținere de mână după umeri; b) desfășurare în tempo (2) în general lent, ce exclude virtuoazitatea și permite participarea la h. a întregiii colectivități; c) vocalitatea muzicii (melodiile sunt însoțite frecvent de text). În această interferență de caractere, terminologia – încă insuficient studiată, nu numai în sfera folc. românesc ci și în cea a muzicii universale – este grăitoare atât pentru unitatea genului cât și pentru varietatea sa, cea din urmă explicând evoluția termenului spre alte genuri, inclusiv nedansante. Xορός, choros (gr.), din care derivă χορεία [v. choreia (1)], a fost în tragedia* gr. un dans în cerc, cântat. Forma înrudită kolo*, păstrată la popoarele slave (iugoslavi, polonezi, ucrainieni), poate fi pusă în legătură cu termenul trac kolavrismos, ceea ce ar arăta o origine tracă a termenului, sau în orice caz o înrudire între respectivii termeni (chiar dacă, în fond, între chronos și kolavrismos comună rămâne numai sfera mare a dansului, nu și particularitățile de ethos*, dansul trac fiind considerat un dans războinic). Pe de altă parte, caracterul vocal al melodicii choros-ului explică evoluția termenului în muzica occid. spre acela de chorus (I, 2), de unde derivă finalmente acela de cor (I). Și în folc. românesc, denumirea h. nu se restrânge numai la joc, ci, desprinzându-se chiar de coregrafic, desemnează cântecul* (= hore, în Transilvania) sau cântecul improvizat, cântarea prin excelență (= horă/e lungă; v. doină). În lumea med., mai ales biz., choros a fost preluat și convertit, în funcție de noile necesități și de noua concepție: αἰνεῖτε αὐτòν ἐν τυμπάνῳ ϰαì χορῷ (Septuaginta, Ps. 150, 4); laudate eum in tympano et choro/ laudate eum in cordis et organo (Vulgata, Ps. 150 iuxta LXX). Deși G. Breazul crede a descifra la noi o convertire de tip folc. a termenului: „Cuvântul [...] chorus a fost înțeles și tălmăcit, de către traducători și zugravi, ca o veritabilă h. strămoșească” (Patrium carmen, p. 44), credem totuși că imaginea, care este proprie nu numai frescelor românești ci și acelora din Balcani, atestă – ca și versetul din Scriptură – o conștientă reutilizare a fenomenului, în virtutea dublei sale funcții de dans și de cântec, în favoarea gestului de adorație. Pentru circulația termenului sunt de luat în considerare: chorós (n. gr.). hora (bulg.), cor (aromână), horovod (rusă, хоровод), horumi (gruzină). ♦ Ca gen coregrafic-muzical, h. are o mare vitalitate în zonele extracarpatice, mai puțin în S Transilvaniei. H. este reprezentată printr-un mare număr de dansuri, unele desemnând mișcarea (h. lentă, h. iute etc.), altele direcția evoluției coregrafice (h. la stânga, h. la dreapta, h. bătută etc.), iar altele stilul muzical și originea (h. boierească – de proveniență mai nouă, în măsură de 6/8, h. de mână acomp. în Oltenia, de vocea unuia dintre lăutari*). H. au la bază hexacordii* sau heptacordii* diatonice*, colorate uneori prin cromatizare (v. cromatism), rareori pentatonice*: sunt construite din 1-2-3 fraze* pătrate, repetate cu variații* melodice și ritmice. În h. de stil mai nou, deseori în măsură de 6/8, melodiile sunt mai bogate din punct de vedere modal. Despre h. găsim căteva date la Cantemir, care face distincție între acest dans („când toți, prinși între ei, joacă în cerc și se mișcă cu un pas egal și regulat de la dreapta la stânga”) și danț („așezați într-un șir lung și prinși de mâini așa încât capetele să rămâie libere, și se învârtesc cu diferite mișcări”). 2. Locul unde se desfășoară jocul duminical sau cu prilejul unor sărbători. 3. Ansamblul de jocuri („a început h.”). 4. În general, melodie de dans („trage neico, hora-ntinsă”).
hóră, hori, s.f. (sg. hore) – Cântec interpretat vocal sau instrumental: „Maramureșenii horesc și cântecele lor se cheamă «hori», care și etimologic, și semantic se deosebesc de «o horă», dansul care, până în 1918, nu a fost pentru «jocurile maramureșene»” (M. Pop, 1980). ♦ Cântec, doină, baladă. „Poporul din Maramureș nu face deosebirea între baladă și doină. Cântecele mai lungi, baladele, de comun le numesc hore, pl. hori; cele mai mici, cântecele, doinele: hore și dârlaiu; acest din urmă, de regulă, înseamnă melodie” (Țiplea, 1906): „Asta-i hore bătrânească / Cine-a trăi s-o horească” (Ștețco, 1990: 142). ♦ (onom.) Hora, nume de familie (10 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). ♦ (astr.) Hora sau Casa cu ogradă, constelație (Corona Borealis). – Termenul horă „dans” provine din ngr. horos (Șăineanu), prin intermediul bg. hóro (Scriban; DA, Pușcariu, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).
horí, horesc, vb. intranz. – A cânta sau a interpreta la un instrument melodii populare: „A cânta hore; când moare vreun fecior tânăr ori vreo fată din sat, atunci nu-l cântă (= bocesc) femeile, ci-l horesc fetele, adică îl petrec cu hori, cântece până la groapă, de regulă cu acompaniament de lăutari” (Țiplea, 1906). – Din horă (DEX, MDA).
hóră, -i, s.f. (sg. hore) – Cântec interpretat vocal sau instrumental: „Maramureșenii horesc și cântecele lor se cheamă «hori», care și etimologic și semantic se deosebesc de «o horă», dansul care până în 1918 nu a fost pentru «jocurile maramureșene»” (M. Pop 1980). Cântec, doină, baladă. „Poporul din Maramureș nu face deosebirea între baladă și doină. Cântecele mai lungi, baladele, de comun le numesc hore, pl. hori; cele mai mici, cântecele, doinele: hore și dârlaiu; acest din urmă, de regulă, înseamnă melodie” (Țiplea 1906): „Asta-i hore bătrânească / Cine-a trăi s-o horească” (Ștețco 1990: 142). – Termenul horă „dans” provine din ngr. horos, prin intermediul bg. hóro (DA, Pușcariu); Termenul hore, în relație cu motivul oilor pierdute, din interj. hole, huli, huri (Sireteanu 1983).
horí, horesc, vb. intranz. – A cânta sau a interpreta la un instrument melodii populare: „A cânta hore; când moare vreun fecior tânăr ori vreo fată din sat, atunci nu-l cântă (= bocesc) femeile, ci-l horesc fetele, adică îl petrec cu hori, cântece până la groapă, de regulă cu acompaniament de lăutari” (Țiplea 1906). – Din hore.
FATA MARE DIN HORĂ, numele popular al stelei Gemma din constelația Coroana boreală.
HORA, numele popular al constelației Coroana Boreală.
hóră, hore (Înv.) Naosul unei bis., spațiul cuprins între pronaos (tindă) și altar, având de o parte și de alta absidele (sânurile), în care se află și stranele cântăreților (psalților); p. ext. absidă. – Din bg. horo.
a intra în horă expr. a se implica serios într-o acțiune.

hori dex

Intrare: horă
horă substantiv feminin
horă
Intrare: hori
hori verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: horî
horî verb grupa a IV-a conjugarea a VII-a