HORHĂÍ, hórhăi, vb. IV. Intranz. (Reg.) A umbla în neștire, a rătăci, a cutreiera (pe drumuri necunoscute sau prin întuneric). – Et. nec.

HORHĂÍ, hórhăi, vb. IV. Intranz. (Reg.) A umbla în neștire, a rătăci, a cutreiera (pe drumuri necunoscute sau prin întuneric). – Et. nec.

HORHĂÍ, horhăiesc și hórhăi, vb. IV. Intranz. (Mold.) A umbla în neștire; a rătăci. Nu-i departe, dar oricum, să nu horhăie pe uliți ca-ntr-o țară pustie. GALAN, Z. R. 276. Să începem a horhăi prin teatru, căutînd loja? C. PETRESCU, C. V. 236. Am rătăcit poteca și, uite, horhăiesc așa, de cîteva zile, fără să știu unde mă aflu. HOGAȘ, M. N. 189. Oricît oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cît am umblat horhăind cine știe pe unde. CREANGĂ, A. 54. ♦ Tranz. (Complementul indică un loc) A cutreiera, a bate. Nu cumva credeți c-am să mă întorc înapoi la stînă, după vorba voastră, și să horhăiesc coclaurile? HOGAȘ, M. N. 219.

HORHĂÍ, hórhăi, vb. IV. Intranz. (Reg.) A umbla în neștire, a rătăci (pe drumuri necunoscute sau prin întuneric). ♦ Tranz. A cutreiera un loc. – Magh. horholni.

horhăí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. hórhăie, imperf. 3 sg. horhăiá; conj. prez. 3 să hórhăie

horhăí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. hórhăie, imperf. 3 sg. horhăiá

HORHĂÍ vb. v. bâjbâi, dibui, hoinări, orbecăi, pipăi, pribegi, rătăci, vagabonda.

A HORHĂÍ ~iésc pop. 1. intranz. A umbla mult fără orientare și fără rost (producând zgomot). 2. tranz. (locuri) A străbate în lung și în lat; a cutreiera. /<ung. horholni

horhăì v. Mold. a umbla de colo până colo, a rătăci: tot horhăind el când pe o cărare, când pe un drum părăsit CR. [Origină necunoscută].

hórhăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (ung. horholni. V. și harhat și forfot). Est. Rătăcesc, obîrcîĭ, cutreĭer. V. tr. Să horhăĭesc coclaurile (Hogaș, VR. 8, 1909, 228).

horhăi vb. v. BÎJBÎI. DIBUI. HOINĂRI. ORBECĂI. PIPĂI. PRIBEGI. RĂTĂCI. VAGABONDA.