horaiță definitie

9 definiții pentru horaiță

HORÁIȚĂ, horaițe, s. f. (Reg.) Drum format în mod natural, prin circulație, între casele unei localități rurale. [Pr.: -ra-i-] – Et. nec.
HORÁIȚĂ, horaițe, s. f. Drum format în mod natural, prin circulație, între casele unei localități rurale. [Pr.: -ra-i-] – Et. nec.
HORÁIȚĂ, horaițe, s. f. (Regional) Drum format în mod natural printre casele unui sat sau ale unui oraș. – Pronunțat: -rai-.
horáiță (reg.) (-ra-i-) s. f., g.-d. art. horáiței; pl. horáițe
horáiță s. f. (sil. -ra-i-), g.-d. art. horáiței; pl. horáițe
horáiță (horáițe), s. f. – Drum, cale. Origine necunoscută. În Trans. de Nord. După Scriban, în legătură cu rut. gorá „munte”.
horáiță f., pl. e (cp. cu rut. gorá pron. horá, munte). Nord. Coclaurĭ.
horáiță, horaițe, horăiți, s.f. – (reg.) 1. Drum format în mod natural, prin circulație, între casele unei localități rurale; uliță, stradă (DAR): „De atunci n-am mai umblat noaptea pe horăiți singură” (Bilțiu, 1999: 385; Ieud). 2. Coclaur, vâlcea (Calendar, 2007; Finteuș). În expr. a umbla pe horaiță = a umbla pe dealuri, prin zone accidentate. ♦ (top.) Horaiț, fânațe, teren neproductiv în Săcel (Vișovan, 2005). (Trans. Nord). – Et. nec. (DER, DEX, MDA).
horáiță, horaițe, horăiți, s.f. – 1. Uliță: „De atunci n-am mai umblat noaptea pe horăiți singură” (Bilțiu 1999: 385; Ieud). 2. Coclaur, vâlcea (Calendar 2007; Finteuș). Termen atestat doar în nordul Trans. – Et. nec. (MDA).

horaiță dex

Intrare: horaiță
horaiță substantiv feminin
  • silabisire: -ra-i-