HOP1 interj. (Și în forma hopa) 1. Exclamație care însoțește diferite gesturi sau mișcări. a) Însoțește o săritură peste un obstacol sau o săltare (la joc, mai ales în chiuituri). Sai... pe ici, pe crucea căruței. Ho... pa! Ia, acum te văd și eu că ești voinică. CREANGĂ, P. 123. Hop! leliță, lelișoară, Păsărica mea ușoară, Tot gîndesc și iar gîndesc Că pe cine să iubesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 42. Nu zice hop pînă n-ai sărit (= nu te bucura pînă nu vezi sfîrșitul). ◊ (Numai în forma hopa, urmat de «țupa») Hopa-țupa, Danilache! Haide, taică, hopa-țupa! CARAGIALE, S. 44. Hopa-țupa, țupa-lupa, Amîndoi cîntam, Hopa-țupa, țupa-lupa, Rîdeam și giucam. ALECSANDRI, T. 5. b) (Mai ales în forma hopa) Însoțește (ca îndemn) o ridicare a unei greutăți mari. Din lopeți și chingi fac targa, Pun pe ea mantalele. – La ostaș, ostaș ia seama. – Hopa! mergem, dragule. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 6/4. ♦ (Uneori urmat de «așa») Exclamație care însoțește ridicarea în brațe sau săltarea (în sus sau pe genunchi) a unui copil. c) Însoțește o cădere, o aruncare sau o scăpare (din mînă) a unui lucru. Numai ce, hop! cade pe ea o cioară. ȘEZ. III 187. 2. (Cu valoare de verb, este rostită la sosirea pe neașteptate a cuiva; și în forma hup) Iată că vine. Cînd să mă descurc din greutatea lanțului, hop și forhaierul (= artificierul) Noe. DAVIDOGLU, M. 22. Hup și altul. L-am închis pe prostu cu Ioana țiganca! Ha, ha, ha... ALECSANDRI, T. 356. ♦ Exclamație care însoțește o întîmplare neașteptată. Auzi, nătărăii! pentru că mi-e drag să șed la vorbă, hop! li se nazare nu știu ce. NEGRUZZI, S. III 15. 3. Exprimă o surpriză (mai ales neplăcută). Taman oprisem caii să mai răsufle, cînd, hopa, ne pomenim cu unul gras, al dracului, că vine la noi. PREDA, Î. 82. Hopa!... Ne-au luat-o alții înainte. STANCU, D. 189. – Variante: hópa, hópai (la TDRG), hup interj.