HOINÁR, -Ă, hoinari, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care umblă mult și fără țintă, fără căpătâi. – Hoină (= oină) + suf. -ar.

HOINÁR, -Ă, hoinari, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care umblă mult și fără țintă, fără căpătâi. – Hoină (= oină) + suf. -ar.

HOINÁR, -Ă, hoinari, -e, adj. Care bate drumurile, care umblă fără țintă; vagabond. Vino în strada cu tei ruginii, Pasul hoinar să ne poarte. FRUNZĂ, Z. 71. Adulmecă marea un cîine hoinar. LESNEA, I. 85. Nu știu cum s-a întîmplat de a rămas pictura cu totul înlăturată din cărarea mult cotitei mele colinde de vînător hoinar. ODOBESCU, S. III 113.

hoinár adj. m., s. m., pl. hoinári; adj. f., s. f. hoináră, pl. hoináre

hoinár adj. m. (sil. hoi-), s. m., pl. hoinári; f. sg. hoináră, pl. hoináre

HOINÁR adj., s. 1. adj., s. pribeag, rătăcitor, vagabond, (înv.) stranic. (Un om ~.) 2. adj. nestatornic, sprințar, (pop.) spulberatic. (Gânduri ~.)

HOINÁR ~ă (~i, ~e) și substantival (despre ființe) Care umblă mult și fără rost; vagabond. Un câine ~. /oină + suf. ~ar

hoinar m. vagabond.

hoĭnár m. (d. hoĭnă). Vagabond, haĭmana: a umbla hoĭna. – Fem. -áră, -ăríță și -ăreásă.

HOINAR adj., s. 1. adj., s. pribeag, rătăcitor, vagabond, (înv.) stranic. (Un om ~.) 2. adj. nestatornic, sprințar, (pop.) spulberatic. (Gînduri ~.)