hoáră s.f. (reg.) lâna care rămâne de la piua de bătut dimiile.

hoáră f. V. oară 2.

2) hoáră, V. oară 2.

1) hoáră, V. horă 1.

1) hóră f., pl. e și ĭ (bg. horó, d. ngr. horós, horă, de unde și alb. hóră, de jur împrejur, și turc. hora, horă). Cel maĭ obișnuit dans popular românesc (în cerc și ținîndu-te de mînă) pe măsura 3-4 saŭ 3-8 și 2-4. Melodia după care se dansează acest dans (în Trans., horă înseamnă și „strigătură” și „doĭnă”). Odinioară, locu coruluĭ în biserică, cafas, balcon. Dacă intri în horă, trebuĭe să jocĭ, dacă te-aĭ apucat de o treabă (de ex., de războĭ), trebuĭe s’o terminĭ. A te prinde în horă, a intra în horă, a începe să jocĭ hora. – La Dos. hoară. V. doĭnă.

2) oáră (oa dift.) f., pl. e (poate d. lat. ovarius, „păzitor de oŭă, de găinĭ”, considerat și ca adj. „de oŭă”, al căruĭ pl. ovaria a ajuns să însemne „păsărĭ domestice, găinĭ”). Vest. Pop. Pasăre domestică, maĭ ales găină: curtea plină de oare, gîște, rațe. – Și hoară (vest). Și oratăniĭ (Olt.) și (h)orăténiĭ (sud), angăriĭ, galițe. V. gobaĭe.

HOARĂ, b. (Hur 100), < subst. zis și oară sau horă „resturi de lînă” (DLR).