HOȚOÁICĂ, hoțoaice, s. f. Femeie care fură; hoață. ♦ (Fam.) Ștrengăriță, hoțomancă. – Hoț + suf. -oaică.

HOȚOÁICĂ, hoțoaice, s. f. Femeie care fură; hoață. ♦ (Fam.) Ștrengăriță, hoțomancă. – Hoț + suf. -oaică.

HOȚOÁICĂ, hoțoaice, s. f. 1. Femeie care fură; hoață. Să nu le văd pe hoțoaicele alea!... că m-au jefuit și au plecat singure. DUMITRIU, B. F. 148. 2. Hoțomancă, ștrengăriță.

hoțoáică s. f., g.-d. art. hoțoáicei; pl. hoțoáice

hoțoáică s. f., g.-d. art. hoțoáicei; pl. hoțoáice

HOȚOÁICĂ s. 1. v. hoață. 2. hoțomancă, șmecheroaică, ștrengăriță. (Mare ~ mai ești!)

HOȚOÁICĂ ~ce f. 1) Femeie care fură. 2) fig. Femeie șireată și poznașă. /hoț + suf. ~oaică

hoț m. (probabil, din răd. slavă hot- și hvat-, de unde vine poftă și înșfac [Bern. 1, 398 și 407]. Cp. și cu înhaț și cu moț, pin aluz. la căcĭula moțată a hoților orĭ a Moților din Ardeal. D. hoț numele Huțanilor saŭ Huțulilor în Bucov.). Fur, acela care fură. Fig. Fam. Epitet glumeț unuĭ șiret. – Fem. hoață și hoțoaĭcă, pl. e. – În vest și oț (VR. 1927, 5, 156, de doŭă orĭ). V. tîlgar.

HOȚOAICĂ s. 1. hoață, pungășoaică, (pop.) tîlhăriță, tîlhăroaică. (O ~ condamnată pentru furt.) 2. hoțomancă, șmecheroaică, ștrengăriță. (Mare ~ mai ești!)

hoțoaică, hoțoaice s. f. (intl.) instrument folosit de hoți, constând într-un băț lung prevăzut cu un cârlig.