HITÍT, -Ă, hitiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Populație de limbă indo-europeană care a pătruns în milen. II î. H. în Asia Mică; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. 2. Adj. Care aparține hitiților (1), privitor la hitiți. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de hitiți. – Din fr. hittite.

HITÍT, -Ă, hitiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-o populație de limbă indo-europeană care a pătruns în mileniul al II-lea a. Cr. în Asia Mică. 2. Adj. Care aparține hitiților (1), privitor la hitiți. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de hitiți. – Din fr. hittite.

hitít adj. m., s. m., pl. hitíți; adj. f., s. f. hitítă, pl. hitíte

hitít s. m., adj. m., pl. hitíți; f. sg. hitítă, pl. hitíte

HITÍT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) al unei populații indo-europene din Asia Mică (al II-lea mileniu a. Chr.). ◊ (s. f.) limbă vorbită de hitiți, cu scriere folosind caractere cuneiforme babiloniene. (< fr., engl. hittite)

HITÍTĂ (< fr. {i}) s. f. Limbă indo-europeană dispărută, din ramura anatoliană, vorbită de hitiți. Scrierea h. folosea caractere cuneiforme babiloniene; a fost descifrată de lingvistul ceh B. Hrozný. Textele hitite sunt cele mai vechi texte indo-europene cunoscute și au o importanță deosebită pentru studiul comparativ al limbilor din această familie, oferind material pentru reconstituirea ei.

HITÍȚI (< fr. {i}) s. m. pl. Populație indo-europeană stabilită în milen. 3-2 î. Hr. în partea centrală și de E a Asiei Mici, care a întemeiat, în sec. 17 î. Hr., un puternic stat cu capitala la Hattușaș. În sec. 12 î. Hr., Regatul Hitit s-a destrămat sub loviturile „popoarelor mării”.