HÁRNIC, -Ă, harnici, -ce,
adj. Care muncește mult și cu râvnă, care lucrează iute și cu spor; vrednic. ♦ (
Pop.) Capabil, destoinic. – Din
sl. *harĭnŭ. HÁRNIC, -Ă, harnici, -ce,
adj. Care muncește mult și cu râvnă, care lucrează iute și cu spor; vrednic, muncitor, activ, sârguincios, sârguitor. ♦ (
Pop.) Capabil, destoinic. – Din
sl. *harĩnŭ. HÁRNIC, -Ă, harnici, -e,
adj. 1. Care muncește mult și cu mult zel, care lucrează iute și cu spor; muncitor, activ, sîrguincios. Harnică, din zorii zilei Nu stau mînile copilei Fără lucru, tot să prindă, Casa lor toată-i oglindă. COȘBUC, P. I 95. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. CREANGĂ, P. 283. Omul harnic N-are praznic. PĂSCULESCU, L. P. 109. ◊
Fig. Cînd mă deșteptai a doua zi, numai după o clipă parcă de somn, băgai de samă că soarele fusese cu mult mai harnic decît mine. HOGAȘ, M. N. 169. Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adverbial) Mergea harnic și se socotea. DUMITRIU, B. F. 15. Privirăm pînă-n zare amîndoi; Țesea ninsoarea, harnic, pînze moi. JEBELEANU, P. 42.
2. (Învechit și popular) Vrednic, destoinic, zelos. Este un cal mai harnic decît dînsul, fiindu-i frate mai tînăr. ISPIRESCU, L. 19. Harnică maică-ai avut, De frumoasă te-a făcut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 30. ◊
Expr. A fi harnic să... (sau
de...) = a fi capabil, vrednic, a fi în stare (să... ), a putea (să... ). Va fi harnic să alunge pe zmeu de la turmă. RETEGANUL, P. IV 16. De băieți nu mai trag nădejde: pentru că baba mea e o sterpătură; n-a fost harnică să-mi facă nici unul. CREANGĂ, P. 118.
hárnic, -ă adj. (vsl. harĭnŭ cu sufixu -nic; bg. rut. haren, d. vsl. harĭ, grație. V.
har). Vechĭ. Demn, vrednic, în stare: nu eștĭ harnic să-ĭ trecĭ pe dinainte. Azĭ. Activ, muncitor: om harnic.