HÁRHĂT, harhăte, s. n. (Reg.) Hărmălaie. – Formație onomatopeică.

HÁRHĂT, harhăte, s. n. (Reg.) Hărmălaie. – Formație onomatopeică.

HÁRCĂT s. n. v. harhat.

HÁRHAT, harhate, s. n. (Mold.) Gălăgie, larmă, hărmălaie. Mă întorceam ca un om cumsecade spre casă, – cînd, iaca, într-o crîșmă aud un harhat, ș-un cîntec, ș-o beție, – mînia lui dumnezeu! SADOVEANU, O. VI 297. – Variante: hárcăt (SBIERA, P. 9), hárhăt s. n.

HÁRHĂT s. n. v. harhat.

HÁRCĂT, harcăte, s. n. V. harhăt.

HÁRHĂT, harhăte, s. n. (Reg.) Gălăgie (produsă de strigăte, de glasuri amestecate), hărmălaie. [Var.: hárcăt s. n.] – Onomatopee.

hárhăt (reg.) s. n., pl. hárhăte

hárhăt s. n., pl. hárhăte

HÁRHĂT ~e n. rar Zgomot mare produs de mai multe persoane care vorbesc concomitent. /Onomat.

hárhat n., pl. e (imit. înrudit cu pol. charcha, charkać, rut. hárkati, a tuși scuipînd, a face hórca-hórca. V. și hórcăĭ și forfot). Mold. Iron. Conversațiune între Jidanĭ. Fig. Hărmălaĭe: se auzea un harhat jidănesc.