HARÁM, (1) haramuri, s. n. (Reg.) 1. Vită slabă, prăpădită. 2. Jaf, pradă. ◊ Loc. adj. și adv. De haram = (lăsat) la voia întâmplării, fără stăpân, expus jafului. ◊ Loc. adv. De haram = de pomană, degeaba; pe nedrept. ◊ Expr. Haramul haram se face sau (de) haram vine, (de) haram se duce ori de haram a fost, de haram s-a dus = lucrul câștigat pe nedrept se pierde precum s-a dobândit. Haram că... = păcat că...; degeaba... Haram de... = vai de... – Din tc. haram „ilicit, prohibit”.

HARÁM, (1) haramuri, s. n. (Reg.) 1. Vită slabă, prăpădită. 2. Jaf, pradă. ◊ Loc. adj. și adv. De haram = (lăsat) la voia întâmplării, fără stăpân, expus jafului. ◊ Loc. adv. De haram = de pomană, degeaba; pe nedrept. ◊ Expr. Haramul haram se face sau (de) haram vine, (de) haram se duce ori de haram a fost, de haram s-a dus = lucrul câștigat pe nedrept se pierde precum s-a dobândit. Haram că... = păcat că...; degeaba... Haram de... = vai de... – Din tc. haram „ilicit, prohibit”.

HARÁM, (1) haramuri, s. n. (Mai ales în Mold.) 1. Termen depreciativ pentru un animal (rău, prost); mîrțoagă, gloabă. Poate ai vite stricătoare, că livada ta cu păpușoi e plină de niște haramuri. SBIERA, P. 269. În oaste am fost numai de zbucium: hăis haram, cea haram! CREANGĂ, P. 320. Haramu-i cu nărav, Pe toți mereu trîntește. ALECSANDRI, T. II 97. ◊ (Cu sens colectiv) Nu mai duce după tine atîta haram de cîne. RETEGANUL, P. III 40. 2. Pradă, jaf. Conacul propriu-zis încă n-a fost atins, dar încolo e haram și oamenii cară fără sfială cu sacii și cu tîrnele porumb, fasole, grîu, ce se găsește. REBREANU, R. II 149. ◊ De haram = a) (loc. adj. și adv.) (lăsat) la voia întîmplării, fără stăpîn, bun de jefuit, de prădat. Poftiți ca la dumneavoastră, că averea mea-i de haram. DAVIDOGLU, O. 67. El a rămas acasă, ce-o fi să fie, căci nu s-a îndurat să-și lase averea de haram. REBREANU, P. S. 135; b) (loc. adv.) de pomană, degeaba; pe nedrept, prin jaf. Vreai să dau de haram și ce bruma am putut să sui în car? GALACTION, O. I 279. Răzășia mea care mi-ai mîncat-o de haram cu cărți minciunoase, cu plastografii. ALECSANDRI, T. 1585. ◊ Expr. Haramul haram se face sau (de) haram vine, (de) haram se duce = lucrul cîștigat pe nedrept se pierde precum s-a dobîndit. Banii cîți cu nedreptate cîștigați carii i-am pus, După cum haram veniră, astfel și haram s-au dus. PANN, P. V. II 80. 3. (În expr.) A mînca haram = a vorbi fără rost, a spune vorbe de clacă. Măi tartorule, nu mînca haram și spune drept, tu ești Gerilă? CREANGĂ, P. 240. Nu ți-ai primit toată leafa?... – Mănînci haram, Ioane... N-am luat nici o leafă. ALECSANDRI, T. 1546. Haram că... = păcat că; degeaba... Haram că-i însurat! Văd că mănîncă tot ca un burlac. La TDRG. (În opoziție cu halal de...) Haram de... = vai de... Acum, că s-a înecat ăl mare, o să-i dea ăstuia mic cămașa înecatului, să-i poarte noroc. Haram de așa noroc. STANCU, D. 204. Haram de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău decît așa. CREANGĂ, P. 310. Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. EMINESCU, N. 44.

harám (reg.) s. n., (vite) pl. harámuri

harám s. n., (vite) pl. harámuri

harám (harámuri), s. n. – 1. Lucru obținut fără muncă, pleașcă, dar (mai ales în expresia de haram, gratis, pe degeaba). – 2. Beneficiu ilicit. – 3. Mîrțoagă, gloabă. – Mr. harame. V. sb. haran „gratuit”; de la har „grație”. În general se pleacă de la tc. haram „lucru interzis” (Roesler 606; Șeineanu, II, 207; Lokotsch 819; DAR), însă prezența cuvîntului sb. în sec. XIV (Daničič, III, 572) exclude această ipoteză. Graur, BL, IV, 87, încearcă să explice ultima întrebuințare prin tc. haram „brav”, care nu pare clar; în realitate, semantismul este normal, cf. de bogdaproste, de pomană, pentru a desemna obiecte de proastă calitate. Tc. poate să fi influențat în privința sensului 2. Der. harancă, s. f. (femeie rea); harangiu, s. m. (om crud, fără suflet); haramin, s. m. (bandit, tîlhar), din tc. harami (Șeineanu, II, 208; Berneker 377), cf. mr. harami, bg. haramija, sb. haràmija, mag. haramja; haramină, s. f. (tîlhar;țigan); haramlîc, s. n. (găleată); haramgiu, s. m. (trișor); haramgioaică, s. f. (femeie care trișează); harambașa, s. m. (căpitan de haiduci), din tc. haram bași; harambașie, s. f. (funcția de căpitan de haiduci).

HARÁM ~uri n. pop. 1) Vita slabă; mârțoagă; gloabă. 2) Furt cu forța; jaf. ◊ De ~ a) (lăsat) în voia soartei; b) pe gratis; degeaba; c) prin jaf; pe nedrept. ~ de... vai de... /<turc. haram

haram a. blestemat, afurisit (în opozițiune cu halal): copilul ce îmbracă e haram PANN; de haram, pe nedrept: vrei să-ți mănânc banii de haram AL.; a mânca haram, a spune minciuni: măi, tartorule, nu mânca haram și spune drept CR. ║ n. vită proastă și fără stăpân: hăis, ța, haram, la plug! AL. haramu-i cu nărav AL. ║ int. (în blesteme): haram de capul vostru! CR. ║ adv. nemeritat: după cum haram veniră, astfel și haram sau dus PANN. [Turc. HARAM, lucru interzis, sacru, necurat].

harám n., pl. urĭ (turc. ar. haram, lucru nepermis; ngr. harámi, preț derizoriu; sîrb. aram, haram). Vechĭ. Cîștig nepermis: a rîvni haramurile. Azĭ. Fam. Înșelăcĭune (la joc, în afacerĭ): a face haram, a juca cu haram. A mînca haram, a minți. Haram că (Rar), păcat că. De haram, pe nedrept, cu necinste: banĭ de haram. Adv. Cu nelegĭuire, pe nedrept: (de) haram aŭ venit, (de) haram s’aŭ dus (baniĭ). Cu blestem, cu afurisenie: (de) haram e tot ce cîștigă el. Haram să-țĭ fie, de cap să-țĭ rămîĭe, un blestem pin care-ĭ doreștĭ cuĭva răŭ. Pl. hărămurĭ. Mold. Epitet injurios uneĭ vite de tras, maĭ ales bouluĭ: hăĭs, haram! (V. boaĭtă, boală, bolocan). Epitet injurios unuĭ om prost: ce haram! V. crivda și halal.

harám, haramuri, s.n. – Jaf, pradă. ♦ (loc. adj. și adv.) De haram = la voia întâmplării, fără stăpân, lăsat în paragină; de batjocură, de râs: „Să despărțé de familie. Era de haram. Făce haram. Era de râs în sat, batăr c-o fost om de cinste” (Bilțiu, 2001: 119); „Du-te, moarte, și-n alt neam / Nu face din noi haram” (Memoria, 2001: 114). – Din tc. haram „ilicit, prohibit; interzis de religie” (Șăineanu, DA, DEX, MDA).

harám, -uri, s.n. – Jaf, pradă. ♦ (loc. adj. și adv.) De haram = la voia întâmplării, fără stăpân, lăsat în paragină; de batjocură, de râs: „Să despărțé de familie. Era de haram. Făce haram. Era de râs în sat, batăr c-o fost om de cinste” (Bilțiu 2001: 119); „Du-te, moarte, și-n alt neam / Nu face din noi haram” (Memoria 2001: 114). – Din tc. haram „ilicit, prohibit” (Șeineanu, DA, DEX); Srb. haran „gratuit” (DER).

HARAM, mold. (Isp III1), < subst.

haram de capul lui expr. să-i fie rușine!