HAR, (2) haruri, s. n. 1. (În religia creștină) Grație divină acordată omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație; p. ext. talent, vocație. 3. (Înv.) Răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari.

HÂR interj. 1. Cuvânt care imită mârâitul câinilor. ◊ Expr. Că(-i) hâr, că(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imită zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.

HAR, haruri, s. n. 1. (În religia creștină) Dar2, ajutor spiritual, grație divină acordată omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva vrednic de admirație; p. ext. talent, vocație, dar2. 3. (Înv.) Dar2 sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari.

HÂR interj. 1. Cuvânt care imită mârâitul câinilor. ◊ Expr. Că(-i) hâr, că(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imită zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.

HAR, haruri, s. n. 1. (Arhaizant) Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație, plăcut. V. grație, farmec. O mlădiere, o ușurință a mișcării, asemenea salturilor neașteptate dar pline de har ale sălbăticiunii tinere. DUMITRIU, V. L. 7. A frumseții haruri goale ce simțirile-i adapă, Încăperile gîndirii mai nu pot să le încapă. EMINESCU, O. I 79. 2. (Învechit) Dar sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. Tînărul, închinîndu-se adînc la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătășia de vînători. ODOBESCU, S. I 75. ◊ Fig. Nilul... varsă bogatul său har. NEGRUZZI, S. II 284. 3. (În religia creștină; de obicei determinat prin «divin» sau «dumnezeiesc») Dar, ajutor spiritual pe care cei credincioși cred că divinitatea îl acordă omului. ◊ Expr. (De obicei cu sensul religios atenuat sau șters) Har domnului! = exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru sau pentru o situație bună; slavă domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult.

HÎR interj. 1. Onomatopee care redă mîrîitul cîinilor cînd sînt întărîtați. ◊ Expr. Că hîr, că mîr sau hîr încoace, hîr încolo = că-i cîr, că-i mîr, v. cîr. Că nu știu ce, zîce el, că hîr, că mîr... PREDA, Î. 82. Hîr încolo, hîr încoace, – intră omu-ntr-o crîșmă. SADOVEANU, P. S. 16. Că hîr, că mîr, bietul băiat nu se lăsa: ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele. DELAVRANCEA, S. 100. 2. Onomatopee care redă zgomotul produs de unele mecanisme. Ceasornicul începu a hîrîi – hîrr! – apoi prinse a bate. SADOVEANU, P. 112. – Pronunțat de obicei cu r prelungit.

har s. n., (calități) pl. háruri

hâr interj.

har s. n., pl. háruri

hâr interj.

HAR s. 1. v. milă. 2. v. grație. 3. v. slavă. 4. v. aptitudine. 5. v. dar.

HÂR interj. mâr!

har (háruri), s. n. – Grație divină. – Mar. hare. Ngr. χάρις (Roesler 578; DAR), în parte prin intermediul sl. chari. Sec. XVI. – Der. harnic, adj. (înv., recunoscător; capabil; activ, harnic), cu suf. -nic, ca puternic de la putere (după Cihac, II, 136, urmat de DAR; Densusianu, GS, I, 350; Candrea; Scriban, din sl. charinŭ, cf. bg. haren „frumos”, neharen „leneș”; după ipoteza greșită a lui Diculescu 180, în legătură cu suedezul arnig „harnic”); neharnic, adj. (înv., nedemn; leneș); hărnici, vb. (a munci activ, a-și da silința); hărnicie, s. f. (capacitate, activitate, hărnicie). Cf. hărăzi, haram.

hîr interj. – Exprimă ideea de scrîșnet. – Var. hor, hur. Creație expresivă, cf. lat. hirrire „despre cîini, a mîrîi”, sp. chirriar. – Der. hîrîi, vb. (a scîrțîi, a scrîșni, a mîrîi), cf. cîrîi, mîrîi, sfîrîi (după Cihac, II, 504, din mag. herregni „a mîrîi”); hîrîitor, adj. (care hîrîie); hîrîitoare, s. f. (jucărie, morișcă, zbîrnîitoare); hîrîială, s. f. (mîrîit; tuse, măgărească); hîrîitură, s. f. (scrîșnet, mîrîit); hîrghi, vb. (a scrîșni); hîrgoi, s. n. (bîzoi al cimpoiului), care după Drăganu, Dacor., III, 718, provine din mag. hörgö „horcăială”; hîrghe (var. hîrghie), s. f. (decrepitudine, horcăială); hîrcă, s. f. (cobe, țîfnă; rablă, vechitură, hîrb; țeastă, craniu), cu suf. -că, cf. dupcă, hapcă, japcă, sau formație regresivă de la vb. hîrcîi (după Cihac, II, 135 din sl. charakati „a tuși”; pentru DAR, din sl. *chyrka, de la chyrĭ „boală”, cf. hîră; după Drăganu, Dacor., III, 1088, în loc de *hîrbcă, dim. al lui hîrb, după Diculescu, Elementele, 476, din gr. ὔρχα „oală”; hîrcîi, vb. (a respira horcăit; a gîfîi; a scărpina, a freca), cf. hîrîi, hîrcîi, horcăi și de asemenea bg. hărkam „a sforăi”, sb. hrkati „a sforăi”, rus. chorkatĭ „a freca” etc.); hîrcîială, s. f. (horcăit); hîrcîitură, s. f. (horcăit); hîrcotă, s. f. (prostituată); hîrlă, s. f. (scroafă bătrînă), cu l expresiv; hîrlog, s. m. (porc bătrîn); horăi, vb. (Mold., a sforăi); horăială (var. horăitură), s. f. (Mold., sforăit); horcăi, vb. (a sforăi; a respira horcăit), cf. hîrcîi (după Conev 91 din bg. hărkam, de unde mr. hărchescu, cf. megl. arcătesc); horcăială (var. horcăitură), s. f. (sforăit; horcăit); horcăitor, adj. (care horcăie); horcăilă, s. m. (persoană care sforăie); horcăni (var. horconi, horcoti), vb. (a sforăi); horhăi (var. hărhăi, horhoti), vb. (a se foi, a se agita, a se mișca; a greși), cf. forfoti (după Cihac, II, 506 și DAR din mag. horholni „a linia”); horhot, s. n. (larmă, zgomot); horhotină (var. horholină), s. f. (prostituată), pe care Pascu, Arch. Rom., VII, 559, îl der. din rut. hohol’; horholi, vb. (Trans., a împodobi, a înfrumuseța), cf. corcoli; hură, s. f. (ceartă, scandal; mulțime, forfotă), cf. hîră; hurutui, vb. (Trans., a goni păsările din curte); hurc, s. n. (bătaie, gonire a animalelor, la vînătoare), cf. hîrcă (numele vine de la zgomotul presupus de gonirea animalelor, la vînătoare; formal, trebuie plecat de la *hurcă, cu sing. refăcut); hurcui, vb. (a goni animalele la vînătoare); hurcuială, s. f. (gonire; vînătoare); hurui (var. urui, hurdui), vb. (a scîrțîi, a scrîșni); huruitoare, s. f. (morișcă, zbîrnîitoare); hur(d)uitură, s. f. (scrîșnet, zgomot); hurduca (var. hurducăi), vb. (a scrîșni; a face zgomot; a scutura, a zgîlțîi), pe care Cihac, I, 144, îl pune în legătură cu ceh. hurt „zgomot”; hurducătură, s. f. (scrîșnet); hurduc-burduc (var. hurdu(f)-burdu(f), hurduz-burduz), adv. (pe brînci); hardughie, s. f. (ruină, clădire mare și dărăpănată), der. de la hurduca precum hîrghie de la hîrîi (după Scriban, din ngr. χαρτουργία „fabrică de hîrtie”, ipoteză puțin convingătoare); hardughi, vb. refl. (a sta să cadă; a decădea; a slăbi, a îmbătrîni). – Cf. hîră.

HAR ~uri n. 1) (în credința creștină) Grație divină acordată omului. ~ dumnezeiesc. 2) Calitate naturală care trezește admirație. 3) poet. Aptitudine naturală deosebită; dar; talent; vocație. /<sl. chari

HÂR interj. 1) (se folosește, prelungit, pentru a reda hârâitul câinelui). 2) (se folosește pentru a reda zgomotul produs de unele mecanisme uzate sau organele respiratorii în cazul unor boli). /Onomat.

har n. 1. grație, favoare: a frumseții haruri goale EM.; 2. grație divină, dar dumnezeesc acordat omului spre a face binele și a evita răul. [Gr. mod.].

1) har n., pl. urĭ (ngr. și vgr. háris, grație, vsl. harĭ, bg. sîrb. har. V. hărăzesc, heretisesc, harnic). Vechĭ. Grație, farmec. Grație divină, dar, calitate: haru unuĭ preut. Bunăvoință, favoare, îndurare, milă: din haru luĭ Dumnezeu. Beneficiŭ, folos: ce har dacă...? Dar, prinos. Mulțămită, slavă: har Domnuluĭ. A ști haru unuĭ lucru, a te pricepe să umbli cu el, a-ĭ ști rostu, ogodu.

2) hart, hárta, hárto și hártu (ung. hátra, înapoĭ) interj. adresată vitelor (cailor, boilor) ca să se dea la o parte (la dreapta saŭ la stînga), după cum nazat înseamnă „înapoĭ”. În hart, în lăturĭ, la o parte: vizitiu potrivi căpețeala caluluĭ din hart și se uită la cer (Sandu Aldea, Sămăn. XV, 870); pluta, repezindu-se în hart, intră voĭnicește în strîmtoare (Vlăh. Rom. Pit. 248). – Se zice: hart (sud), harta (nord), harto și hartu (Mold. sud), har și harí (Mold.) și harc (Ml.). V. hărtuĭesc.

HAR s. 1. (BIS.) ajutor, grație, îndurare, milă, milostivire, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, milostivnicie. (~ divin s-a aplecat asupra lui.) 2. (BIS.) dar, favoare, grație, (înv.) măiestrie. (Crede în ~ divin.) 3. (BIS.) mulțumire, mulțumită, slavă. (Aduce ~ divinității.) 4. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 5. calitate, dar, însușire. (Are ~ de a provoca rîsul.)

HÎR interj. mîr!

HAR US NUUR (CHAR US NUUR), lac în V Mongoliei, alcătuit din două bazine lacustre, situat la 1.157 m alt., la poalele M-ților Altaiul Mongol. Supr.: 1,49 mii km2. Ad.: 4-5 m. În el se varsă râul Kobdo (Chovd).