HAN1, hani, s. m. Titlu purtat, în Evul Mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din Orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din tc. hān.

HAN2, hanuri, s. n. Local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeții (cu caii și căruțele lor). – Din tc. han.

HAN-TĂTÁR, han-tătari, s. m. (Înv. și pop.) Han (al tătarilor). ◊ Expr. Din vremea lui han-tătar = de demult, străvechi. ♦ (Fam.) Dracul, naiba. – Han1 + tătar.

HAN1, hani, s. m. Titlu purtat, în evul mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din Orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din tc. hān.

HAN2, hanuri, s. n. Local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeții (cu caii și căruțele lor). – Din tc. han.

HAN-TĂTÁR, han-tătari, s. m. Han1 (al tătarilor). ◊ Expr. Din vremea lui han-tătar = de demult, străvechi. ♦ Dracul, naiba. – Han1 + tătar.

HAN1, hani, s. m. (În trecut) Conducător, șef al tătarilor (mai ales al celor din Crimeea). Era odată... un fecior al hanului pe care maică-sa și curtenii îl îndopaseră cu baclavale. SADOVEANU, D. P. 72. Ștefane! viteazul meu!... Te calc hanii tătărești Și urdiile turcești! ALECSANDRI, P. P. 172. Avea porunci împărătești cătră hanul tatarilor nogai, ca să-i deie oricît ajutor de oaste va cere. NEGRUZZI, S. I 137.

HAN2, hanuri, s. n. Local cu ospătărie, la marginea drumurilor de țară sau la periferia orașelor, unde se pot adăposti (peste noapte) drumeții cu caii și căruțele lor. Hanul era adormit și întunecos ca noaptea de-afară, numai în răstimpuri vîntul venea cumplit și aducea vîrtejuri de ploaie. SADOVEANU, O. I 141. Cînd Gheorghe se văzu în stradă, se îndreptă repede înspre hanul unde știa că trag oamenii din satu lui. BUJOR, S. 141. Îl rugară să-i îndrepteze la vrun han, unde să mîie noaptea. ISPIRESCU, L. 275. La hanul lui Mînjoală [titlu]. CARAGIALE, O. I 330.

HÁN-TATAR s. m. v. han-tătar.

HÁN-TĂTAR, han-tătari, s. m. (Și în forma han-tatar) Han1; p. ext. dracul, naiba. Cînd calcă țara han-tatarii Eu bucuros în lupte merg. EMINESCU, O. IV 351. ◊ Expr. Din vremea lui han-tătar = de demult, străvechi. Vere Enachi! scos-ai încalte vin de cel din vremea lui han-tatar? ALECSANDRI, T. 1000. – Variantă: hán-tatar s. m.

han1 (persoană) s. m., pl. hani

han2 (local) s. n., pl. hánuri

han-tătár (înv., pop.) s. m., pl. han-tătári

han (persoană) s. m., pl. hani

han (local) s. n., pl. hánuri

han-tătár s. m., pl. han-tătári

HAN s. (IST.) han-tătar.

HAN s. (prin Transilv.) ceardă, (Mold. și Transilv.) făgădău, (înv.) birt, locantă, tractir. (A tras peste noapte la un ~.)

HAN-TĂTÁR s. v. han.

han (hani), s. m. – Titlu purtat de conducătorii tătări. Tc. (tăt.) han (Șeineanu, II, 203), cf. rus. chan, fr. khan, sp. kan. – Der. hănie, s. f. (demnitate de han); hănesc, adj. (propriu unui han); hănesc, adj. (propriu unui han); hantătar, s. m. (han).

han (hanuri), s. n. – Local cu ospătărie unde se poate înnopta. – Mr. hame, megl. an. Tc. han (Röesler 606; Șeineanu, II, 204; Lokotsch 808; Ronzevalle 84), cf. ngr. χάνι, alb. han, bg., sb. han. Cuvîntul mr., de la var. tc. hane. – Der. hangiu (mr. hăngi), s. m. (persoană care ține un han), din tc. hançi, cf. ngr. χαντζής, alb. hanği, bg. handžiia, sb. hanğija; hangiță (var. hangioaică), s. f. (nevastă de hangiu; femeie care ține un han).

HAN1 ~i m. ist. (în unele țări din Orient; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducător absolut al unui stat; monarh; suveran. /<turc. hăn

HAN2 ~uri n. înv. Clădire cu camere de dormit, cu ospătărie și cu grajduri, unde rămâneau peste noapte călătorii cu caii și căruțele. /<turc. han

Batu-Han m. nepotul lui Genghis-Han, împărat al Mongolilor, întreprinse o mare expediție în Europa, invadând Rusia pe care Mongolii o stăpâniră apoi timp de două secole (1141-1313).

Genghis-Han m. faimos cuceritor mongol, fundatorul unui vast imperiu aziatic, dela marea Caspică la marea Chinei (1155-1227).

Han m. Domnul Tătarilor (în special a celor din Crimeea): te calcă Hanii tătărești și urdiile turcești POP. [Tătărește HAN, Domn, formă contrasă din mongolul Hagan].

han n. ospătărie, birt ordinar: un han dela capul podului Mogoșoaii GHICA. [Turc. HAN, lit. casă].

Han-Tătar m. 1. Hanul Tătarilor: vin de cel din vremea lui Han Tătar AL.; 2. drac, naiba: du-te la Han Tătar! (ecoul spaimei lăsată de cruzimile invaziunilor tătărești). V. Tătar.

Han-Tepesi n. („Movila Hanului”), numele tătăresc al movilei Rabâii.

Hanu-Conache n. stațiune de cale ferată în apropiere de Tecuci.

1) han m. (turc. tăt. hah, d. mongolu hogan). Domnu Tătarilor, maĭ ales al celor din Crimeĭa.

2) han n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] han, de unde și ngr. háni, alb. bg. sîrb. rut. han). Vechĭ. Clădire mare cu multe încăperĭ în prejuru uneĭ curțĭ marĭ de adăpostit mărfurile, averile și persoanele în caz de dezordine. Azĭ. Otel ordinar pe la țară saŭ marginea orașelor și care are și curte p. căruțe.

HAN s. (prin Transilv.) ceardă, (Mold. și Transilv.) făgădău, (înv.) birt, locantă, tractir. (A tras peste noapte la un ~.)

GENGHIS (GINGHIS)-HAN (pe numele adevărat Temugin), mare han mongol (1206-1227). Întemeietorul unui mare imperiu cu capitala la Karakorum (din 1220). Dispunând de o uriașă forță armată, bine organizată și extrem de nobilă, G. și principalii săi comandanți militari au întreprins numeroase războaie de cucerire, încheiate cu importante câștiguri teritoriale: Siberia (1207), China de Nord (1211-1215) și Asia Centrală (1219-1221). A invadat India (1221) și Rusia (1223).

HAN, Oscar (1891-1976, n. București), sculptor român. Prof. univ. la București. Elev al lui D. Paciurea. Busturi și portrete („Tonitza”, „Eminescu”, figuri de voievozi români), monumente statuare („Brâncoveanu”, „Kogălniceanu” la București, „Eminescu”, „Anghel Saligny” la Constanța și „Mihai Viteazul” la Alba Iulia), compoziții („Elegie”) caracterizate prin monumentalitate și o viziune clasicizantă. Critică de artă. Evocări memorialistice și articole despre artă („Dălți și pensule”). Membru al Grupului celor patru (alături de N. Tonitza, Șt. Dimitrescu și Fr. Șirato), a avut un rol important în promovarea artei moderne.

HAN, dinastie chineză întemeiată de Liu Bang, care s-a autoproclamat împărat sub numele de Gaozu (206-195 î. Hr.). Se împarte în dinastia H. de Apus sau Timpurie (206- î. Hr.-9 d. Hr.) și H. de Răsărit sau Târzie (25-220 d. Hr.). Împărații din dinastia H. au dus o politică de centralizare a statului și de expansiune în Pen. Coreeană, Asia Centrală, precum și numeroase campanii împotriva hunilor. În această perioadă, confucianismul a devenit religia oficială a Imperiului, iar cultura și știința au cunoscut o mare înflorire.

HAN FEIZI (c. 280-333 î. Hr.), filozof chinez. Principalul reprezentant al școlii legiștilor. A susținut că la baza dezvoltării stau legile naturale și a fost interesat de modul concret de guvernare, potrivit legilor. A avut o mare influență asupra împăratului Zheng, fondatorul dinastiei Qin.

HAN SHUI, râu în E Chinei Centrale, afl. stg. al fl. Yangtze (Chang Jiang) la Wuhan; 1.532 km. Izv. din M-ții Qinling și formează chei și praguri în cursul superior. Navigabil pe c. 600 km, până la Guanghua. Irigații.

HAN YU [há:n-ju:] (768-824), poet, eseist și filozof chinez. A criticat budismul pentru faptul că nu acorda atenție îndatoririlor familiale, sociale și politice.

HAN-TENGRI, vârf în masivul Tianshan, la granița Kîrkîzstanului, cu China, la N de Pik Pobedî, alcătuit din roci calcaroase dure. Alt.: 6.995 m. Escaladat prima oară în 1931. În zona acestui vârf se află ghețarul Enghilcek.

KUAN HAN-CH’ING (GUAN HANQING) (c. 1241-c. 1320), dramaturg chinez. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai teatrului clasic chinez. A jucat un rol important în dezvoltarea genului dramatic timpuriu. Autor a peste 60 de piese, din care s-au păstrat doar 19.

KUBILAI (KUBLAY)-Han, han mongol. Nepot al lui Genghis-Han. A comandat armata mongolă în campania din China (1258), sucedându-i fratelui său Möngke și mutând centrul de greutate al stăpânirii sale în China. Împărat al Chinei (1260-1294); în 1271 și-a luat numele de Shizu, fondând dinastia Yuan. A extins imperiul bunicului său, cucerind întreaga Chină (1279) și stabilind capitala la Hanbalîk (Ta-Tu, Dadu, azi Beijing) (1267). A întreprins numeroase expediții de cucerire în Japonia (1274 ȘI 1281), Vietnam (1260-1288), Birmania (1277-1287). La curtea lui s-a oprit și Marco Polo, în timpul călătoriei sale în Orient, îndeplinind chiar unele funcții administrative.

Han, -a, -ă, -ea v. Ioan VIII 1.

han, hani s. m. (intl.) șef de bandă.