HALCÁ, halcale, s. f. (Înv.) 1. Verigă, cerc (de metal). ♦ Scoabă sau legătură de fier la ziduri. 2. Cerc de fier prin care se arunca, din galop, sulița la jocul oriental numit gerid; p. ext. jocul însuși. – Din tc. halka.

HÁLCĂ, hălci, s. f. Bucată mare de carne sau (mai rar) din alt aliment; hartan. – Din magh. halk.

HALCÁ, halcale, s. f. (Înv.) 1. Verigă, cerc (de metal). ♦ Scoabă sau legătură de fier la ziduri. 2. Cerc de fier prin care se arunca, din galop, sulița la jocul oriental numit gerid; p. ext. jocul însuși. – Din tc. halka.

HÁLCĂ, hălci, s. f. Bucată mare de carne sau (mai rar) din alt aliment; hartan. – Din magh. halk.

HALCÁ, halcale, s. f. (Învechit) Verigă; cerc de fier folosit la jocul oriental numit gerid; p. ext. jocul însuși. Mîini ies turcii la halca, Sus, în Haidar-pașa. ALECSANDRI, P. P. 106.

HÁLCĂ, hălci, s. f. Bucată mare de carne sau (mai rar) din alt aliment; hartan. Ascunse hălcile mari de carne în iesle, sub fîn. MIHALE, O. 509. Nevasta îi adusese o halcă de brînză. PAS, Z. I 132. Eu, a răspuns ciobanul... mărturisesc că noi, la prînzișor, tocmai în acest ceas, dacă se întîmplă să avem o halcă de carne pe cărbuni, foarte ne bucurăm și ne luăm de-o grijă pînă la amiază. SADOVEANU, N. F. 174. ♦ Fig. Bucată de pămînt. I-ar prinde și lui bine o halcă de pămînt. REBREANU, R. I 267.

halcá (înv.) s. f., art. halcáua, g.-d. art. halcálei; pl. halcále, art. halcálele

hálcă s. f., g.-d. art. hắlcii; pl. hălci

halcá s.f., art. halcáua, g.-d. art. halcálei; pl. halcále

hálcă s. f., g.-d. art. hălcii; pl. hălci

HÁLCĂ s. ciozvârtă, hartan, (reg.) artig, ciopată, halcată. (A mâncat o ~ de miel.)

halcá (halcále), s. f. – 1. Inel, belciug. – 2. Joc vechi, asemănător cu jocul de arșice din Spania. – Mr. hălcă. Tc. (h)alka (Șeineanu, II, 199; Lokotsch 801; Ronzevalle 82), cf. ngr. χαλϰᾶς, alb. halkë, bg., sb. halká.

hálcă (hắlci), s. f. – Bucată, porțiune, mai ales de carne. Mag. halk „așchie” (DAR). – Der. halcată, s. f. (Munt., bucată), probabil prin încrucișare cu bucată (după DAR, de la un mag. *halkott); hălcui (var. hălci), vb. (a ciopli; a șlefui); hălcitor, s. n. (rindea).

HÁLCĂ hălci f. Bucată mare dintr-un aliment (carne, pâine etc.). [G.-D. hălcii] /<ung. halka

halcà f. od. joc oriental care consta în aruncarea și petrecerea suliței printr’un cerc de fier (numit halca): mâini ies Turcii la halca POP. [Turc. HALKA, inel]. V. gerid.

halcă f. codru de mămăligă, carne etc.: o halcă de pastramă CAR. [Cf. Ung. HALOK, așchie].

halcá și alcá f. (turc. [d. ar.] halka; ngr. halkâs). Verigă. Un joc turcesc (obișnuit odinioară și în țările româneștĭ) și care consista în aruncarea uneĭ sulițe printr’o verigă. V. gerid.

1) hálcă f., pl. hălcĭ (rudă cu harchină și jarcă și poate și cu hartan. Ung. halk, așchie, nu e la Ballagi. Cp. cu șușalcă). Fam. Mare bucată orĭ felie de pîne, carne, cașcaval ș. a. V. codru.

2) halcă f., pl. halcĭ. Trans. Mold. Tărăboĭ, tumult. Vs. De halcă, de distracțiune, de amuzament: copiiĭ se duc la denie de halcă, nu ca să se închine.

HALCĂ s. ciozvîrtă, hartan, (reg.) artig, ciopată, halcată. (A mîncat o ~ de miel.)

HALCA, b. (17 A I 97), < subst.