HAINÍ, hainesc, vb. IV. Refl. 1. A pribegi; p. ext. a se înstrăina. 2. A deveni hain, rău, necruțător; a se înrăi. [Pr.: ha-i-. – Var.: hăiní vb. IV] – Din hain.

HĂINÍ vb. IV v. haini.

HAINÍ, hainesc, vb. IV. Refl. 1. A pribegi; p. ext. a se înstrăina. 2. A deveni hain, rău, necruțător; a se înrăi. [Pr.: ha-i-. – Var.: hăiní vb. IV] – Din hain.

HĂINÍ vb. IV V. haini.

HAINÍ, hainesc, vb. IV. Refl. 1. (Rar) A pribegi. (Atestat în forma dialectală hăini) Fugea în pădure, cine putea, se ascundea, se hăinea. STANCU, D. 20. ♦ A se înstrăina. Noi cu el am haiducit... Dar de cînd s-a hainit Și de cînd ne-a oropsit, Mai de tot am calicit. TEODORESCU, P. P. 552. 2. A-și însuși deprinderi rele, a se strica, a se înrăi. (Cu referire, la viața militară din regimurile burghezo-moșierești) Neagu... se haini și mai rău în cazarmă, unde învăța o mulțime de năravuri, să bea, să fure, să pîrască. La TDRG. – Pronunțat: ha-i-. – Variantă: hăiní vb. IV.

HĂINÍ vb. IV v. haini.

!hainí (a se ~) (înv.) (ha-i-) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se hainéște, imperf. 3 sg. se haineá; conj. prez. 3 să se haineáscă

hainí vb. (sil. ha-i-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hainésc, imperf. 3 sg. haineá; conj. prez. 3 sg. și pl. haineáscă

HAINÍ vb. v. trăda, vinde.

A SE HAINÍ mă ~ésc intranz. 1) A deveni hain; a se înrăi. 2) înv. A pleca, părăsind locurile natale. 3) înv. A-și călca jurământul. /Din hain

hainì v. a se revolta încontra Porții (învechit); 2. fig. a se lepăda, a părăsi pe cineva: dar de când s’a hainit.., mai de tot am calicit POP.; 3. a urgisi: o hainește și o prigonește soacră-sa CAR. [V. hain].

hainésc v. tr. (d. hain). Urăsc, urgisesc, persecut. V. refl. Vechĭ. Mă fac hain (trădător). Azĭ. Mă fac hain (răŭ la suflet).

haini vb. v. TRĂDA. VINDE.