HAIDUCÍE, haiducii, s. f. 1. Formă de luptă a haiducilor (1), frecventă la sfârșitul Evului Mediu în Țările Române și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.

HAIDUCÍE, haiducii, s. f. 1. Luptă armată a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventă la sfârșitul Evului Mediu în țările românești și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.

HAIDUCÍE, (2) haiducii, s. f. 1. Viață sau îndeletnicire de haiduc. Jianu s-a lăsat de haiducie. GALACTION, O. I 265. Kira ș-așteaptă din haiducie voinicul. DELAVRANCEA, S. 165. Rămîi, doamne, pe domnie, Eu mă duc în haiducie. ALECSANDRI, P. P. 91. 2. Purtare, deprindere de haiduc. Lasă-ți nebuniile, Lasă-ți haiduciile, Să-ți dau boieriile. – Ba eu, zău, nu m-oi lăsa: Tu cu boieria tea, Eu cu haiducia mea. TEODORESCU, P. P. 292.

HAIDUCÍE, (2) haiducii, s. f. 1. Viață sau îndeletnicire de haiduc. 2. (Rar) Purtare, deprindere de haiduc. – Din haiduc + suf. -ie.

haiducíe s. f., art. haiducía, g.-d. art. haiducíei; pl. haiducíi, art. haiducíile

haiducíe s. f., art. haiducía, g.-d. art. haiducíei; pl. haiducíi, art. haiducíile

HAIDUCÍE s. (pop.) vitejie, voinicie, (reg.) tâlhărie.

HAIDUCÍE f. 1) (în principatele dunărene și în Peninsula Balcanică) Mișcare antifeudală și antiotomană a haiducilor. 2) Viață de haiduc. /haiduc + suf. ~ie

haiducie f. 1. vieață de haiduc: s’au lăsat de popie, de s’au dat în haiducie POP. 2. fig. banditism: haiducie literară.

haĭducíe f. Vĭață de haĭduc, banditizm național contra dominațiuniĭ străine.

HAIDUCIE s. (pop.) vitejie, voinicie, (reg.) tîlhărie.