haiduc definitie

13 definiții pentru haiduc

HAIDÚC, haiduci, s. m. 1. Răzvrătit împotriva ordinii stabilite, care, trăind singur sau în cete în păduri, jefuia pe bogați și ajuta pe săraci; haramin. 2. (Înv.) Soldat mercenar. – Din bg., sb. hajduk.
HAIDÚC, haiduci, s. m. 1. Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogați și ajutând pe săraci; haramin. 2. (Înv.) Soldat mercenar. – Din bg., scr. hajduk.
HAIDÚC, haiduci, s. m. 1. (Munt., Mold., în trecut) Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau întovărășit de alții, jefuind și prădînd pe bogați și ajutînd pe săraci. Haiducul Iancu Jianu. ▭ Vestitul haiduc și isprăvile lui se plimbau... din vioară în vioară. GALACTION, O. I 264. Doinind din frunză vesel, pe potică, Se duce-n sus, prin aluniș, haiducul. IOSIF, V. 70. Nu-i de mult de cînd, în codru, cu o ceată de haiduci, Numele-mi suna prin țeară, ca o seceră ce sună Cînd retează buruiana să crească iarba cea bună! HASDEU, R. V. 102. 2. (Învechit) Soldat mercenar. Haiducii leșești sosiră cu pași grăbiți, sunîndu-și pintenii și șpăngile. SADOVEANU, O. VII 95. 2500 haiduci romîni din Țara Romînească, trecînd Dunărea mai în sus de Nicopol, pustiesc mai multe sate și izbesc fără de veste cetatea numită Plevna. BĂLCESCU, O. II 164.
haidúc s. m., pl. haidúci
haidúc s. m., pl. haidúci
HAIDÚC s. (înv. și pop.) pandur, (reg.) pribeag, (înv.) haramin.
haidúc (haidúci), s. m.1. Soldat de infanterie din armata ungară. – 2. (Trans.) Paznic, vardist. – 3. Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominației străine sau a nedreptății sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrșitul sec. XVIII și începutul sec. următor. Mag. hajdú, pl. hajdúk (Cihac, II, 503), de unde și tc. haydud „muncitor ungur”. Poate să fi intrat în rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; DAR; dar. cf. Berneker), cf. bg., sb. hajduk „tîlhar”, alb. hajdut (din tc.), rus. gaiduk. – Der. haiducesc, adj. (de haiduc); haiducește, adv. (ca haiducii); haiducie, s. f. (viață sau îndeletnicire de haiduc); haiducime, s. f. (ceată de haiduci); haiduci, vb. (a duce viață de haiduc).
HAIDÚC ~ci m. (în trecut) 1) Țăran răzvrătit care se retrăgea în pădure, jefuia pe bogați și ajută pe săraci. 2) Pedestraș angajat cu plată într-o armată străină. /<bulg., sb. hajduk, ung. hajdu
haiduc m. 1. od. dorobanț, mai ales ungur: husari, haiduci și catane pe Români au năpădit NEGR.; 2. hoț de codru; 3. cel ce apucă calea codrului luptând (ca și clefții greci) în contra tiraniei fanariote: Bujor, Corbea, Grozea, Tunsu, au fost haiduci vestiți. [Ung. HAJDÙ, pedestraș, tâlhar (pl. HAJDÚK)].
Haiducu (Hajdu) n. județ al Banatului: 240.000 loc., cu cap. Debrețin.
haĭdúc m. (ung. hajdú, pl. hajdúk, dorobanț, agent, de unde vine și turc. haĭdud, infanterist unguresc; rus. gaĭdúk, pol. ceh. sîrb. bg. hajduk, alb. haĭdút. V. haĭdăŭ, haĭdamac). Infanterist unguresc (vechĭ). Tîlhar național care trăĭa în codri și lupta contra tiraniiĭ Turcilor, ca Bujor, Codreanu, Corbea, Tunsu ș. a. V. pandur.
HAIDUC s. (înv. și pop.) pandur, (reg.) pribeag, (înv.) haramin.
HAIDUC, Ionel (n. 1937, Cluj), chimist român. Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări în domeniul chimiei ciclurilor anorganice, al compușilor organometalici („Introducere în chimia ciclurilor anorganice”, „Organometallics in Cancer Chemotherapy”).

haiduc dex

Intrare: haiduc
haiduc substantiv masculin admite vocativul