HAI interj.,
s. n. (
Fam.)
I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul.
2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase.
3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare.
4. (Repetat) Ba bine că nu!
II. S. n. (
Fam. și
arg.) Hărmălaie; scandal. ◊
Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [
Var.: (
reg.)
ai interj.] – Onomatopee.
HĂI1 interj. 1. (
Reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă.
2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii și vacile. – Onomatopee.
HĂÍ2, hăiesc,
vb. IV.
Intranz. (
Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga pentru a stârni vânatul. – Din
hăi1. HÂÍ, hâiesc,
vb. IV.
Refl. (
Pop.) A se apleca într-o parte; a deveni strâmb; a se înclina. ♦
Tranz. și
refl. A (se) prăvăli; a (se) nărui. –
Cf. magh. hajolni. HAI interj.,
subst. I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul.
2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase.
3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare.
4. (Repetat) Ba bine că nu!
II. Subst. (
Fam. și
arg.) Hărmălaie; scandal. ◊
Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [
Var.: (
reg.)
ai interj.] – Onomatopee.[1]
HĂI1 interj. 1. (
Reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă.
2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii și vacile. – Onomatopee.
HĂÍ2, hăiesc,
vb. IV.
Intranz. (
Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga spre a stârni vânatul. – Din
hăi1. HÂÍ, hâiesc,
vb. IV.
Refl. (
Pop.) A se apleca într-o parte; a deveni strâmb; a se înclina. ♦
Tranz. și
refl. A (se) prăvăli; a (se) nărui. –
Cf. magh. hajolni. HAI1 interj. (Uneori repetat)
1. Exclamație care exprimă:
a) un sentiment de regret. Hai, hai, dorule, hai, Că tu la multe mă dai. La TDRG;
b) un sentiment de admirație. Iată-mă! Tot eu, cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! Și ce cap frumos răsare! COȘBUC, P. I 102.
2. (Familiar, introduce o propoziție interogativă) Ei? Erai deprins a trăi singur, dar acum are să-ți cadă greu; mai ales că ți s-a îngreuiat și gospodăria. Hai, ce zici, te însori ori ba? CREANGĂ, P. 161.
3. Ba bine că nu! De-i lua o fată d-aci din sat, ai dă gînd s-o duci peste hotar? – Hai, hai!... ba încă pe sus. ALECSANDRI, T. 666.
HAI2, interj. 1. Exprimă un îndemn la o acțiune (uneori la o acțiune comună cu interlocutorul). Hai joacă, ursoaică, sai sus, Să rîdă copiii, bătrînii, de-a valma. BENIUC, V. 67. Știi ce, Alexandre? a zis Nicoară... hai să ne împăcăm și să ascultăm ce spune pădurea. SADOVEANU, N. P. 126. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! CREANGĂ, P. 29. Ca să scăpăm amîndoi cu fața curată, hai să facem loc aci între noi poetului Lucrețiu. ODOBESCU, S. III 39. ♦ (Exprimînd un îndemn la vorbă) Zi! spune! Acum văd și eu că nu ești prost. Hai! cît să-ți dau pe an ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. ◊
Expr. (Familiar)
Hai noroc! formulă de salut sau de urare (întrebuințată mai ales cînd se ciocnesc paharele). ♦ (Înaintea unui imperativ) Exprimă nemulțumirea, nerăbdarea, enervarea vorbitorului. Hai! ia-ți porcul de-aici. CREANGĂ, P. 83. Hai, ia! dați-vă de-o parte, măi păcătoșilor, că numai ați crîmpoțit mîncarea. id. ib. 260. Hai, cărați-vă! ALECSANDRI, T. 79.
2. (Cu funcțiune de imperativ, corespunzînd mai ales unor verbe de mișcare) Vino, veniți; să mergem. Hai, Marie, că Anton te-a ales femeie vitează, cum îi șade bine unei neveste de miner. DAVIDOGLU, M. 46. Încalecă pe mine și hai! CREANGĂ, P. 212. Hai și noi la craiul, dragă, Și să fim din nou copii. EMINESCU, O. I 100. ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Exprimă ideea unei înaintări încete, a unei călătorii fără grabă sau anevoioase. Și hai, hai!... hai, hai!... în zori de ziuă ajung. CREANGĂ, P. 269. Și hai, hai! hai, hai! cătră sară am ajuns la bunicul David. id. A. 32.
3. (Înlocuind un verb subînțeles care exprimă o acțiune de durată și purtînd accentul în frază) Marchează începutul acțiunii. Își puse mîncare și băutură pe masă și hai la trai bun! RETEGANUL, P. IV 10. Îl pun într-un car cu boi... și hai cu dînsul la locul de spînzurătoare. CREANGĂ, P. 329. – Variantă: (
Munt.)
ai (GHICA, S. 10, BIBICESCU, P. P. 89)
interj. HĂI1 interj. 1. (
Mold.,
Transilv.; mai ales după un apelativ feminin sau după un nume propriu de femeie, la vocativ) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. Fată hăi! ia dă tu flăcăului demîncatul ce i-am făcut. EMINESCU, N. 20. Copilă hăi! Florin nu-i de tine! ALECSANDRI, T. 906. Tată hăi, mă duc și eu. ȘEZ. II 154.
2. (Precedînd numele unui animal, la vocativ) Strigăt cu care se îndeamnă sau se mînă boii și vacile. Amîndoi la drum pleca... Și mereu boii-ndemna: «Hăi Plevan, hăi Bourean, Giuncănași de-a lui Stoian! ALECSANDRI, P. P. 98. ◊ (Repetat, într-un refren popular) Mînați, măi, hăi, hăi! ALECSANDRI, P. P. 387.
HĂÍ2, hăiesc,
vb. IV.
Intranz. A îndemna boii sau vacile la mers (strigîndu-le «hăi!»). Văcarul sta rezemat în bîtă mai la o parte, hăind cînd și cînd la vreo vită ce se prea-ndepărta. SANDU-ALDEA, U. P. 91.
HÎÍ, hîiesc,
vb. IV.
Refl. A se apleca, a se lăsa într-o parte. ♦
Tranz. A prăvăli; a nărui. Bucăți de dîmburi hîite de obuze acopereau gropile cu soldați ghemuiți lîngă automate. CAMILAR, N. I 437.
hăí2 (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. hăiésc,
imperf. 3
sg. hăiá;
conj. prez. 3 să hăiáscă
hâí (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 3
sg. hâiéște,
imperf. 3
sg. hâiá;
conj. prez. 3 să hâiáscă
hai-hái (hai, hái) (ba bine că nu, încet-încet) interj. hăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăiésc, imperf. 3 sg. hăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hăiáscă hâí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hâiésc, imperf. 3 sg. hâiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hâiáscă HÂÍ vb. v. apleca, dărăpăna, dărâma, înclina, lăsa, nărui, pleca, povârni, prăbuși, prăvăli, risipi, strâmba, surpa. hái (háiuri), s. n. – (
Arg.) Hărmălaie, larmă, scandal. Probabil din
tc. hay-huy,
interj. care exprimă ideea de zgomot,
cf. haihui. După Graur 158, din
țig. hăi interj. – Se întrebuințează pentru a îndemna și mîna animalele. Creație spontană. Se folosește numai la boi, vaci și oi; pentru cai îi corespunde forma hi. –
Der. hăi,
vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu țipete); hăicăi,
vb. (
înv., a hăitui, a goni; a speria); hăit,
s. n. (strigăt, îndemn); hăis (
var. hăisa, hois(a), his),
interj. (se folosește pentru a mîna boi la dreapta), pare
der. expresiv de la hăi (după Nandriș, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma
mold. de la acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu același sens în
sb. ais,
mag. hajsz,
săs. hoits,
rut. hojs, de unde ar putea proveni din
rom. -Hăi (
var. hîi),
vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuși), pare de asemenea creație expresivă, și este posibil să exprime aceeași intenție (DAR îl pune în legătură cu
mag. hajlani „a se înclina”). Din aceeași rădăcină, cu l expresiv, provin hălăcăi,
vb. (
Bucov., a striga); hălăciugă (
var. hălăgiucă),
s. f. (hățiș care servește drept ascunzătoare vînatului, tufișuri, mărăciniș; păr încîlcit; hărmălaie), și hăciugă,
s. f. (surcele), de la hăicăi, ca hălăciugă de la hălăcăi (Scriban îl derivă pe hălăciugă din
rus. olačuga „colibă”; pentru Cihac, II, 133, este vorba de
sl. chalaga,
cf. sb. haluga „iarbă”, dar rezultatul acestui cuvînt
sl. este halîngă,
s. f. „bălării”,
cf. DAR); hălăi,
vb. (a se certa); halagea,
s. f. (
Munt., zgomot; larmă); hălălăi,
vb. (a face zgomot),
cf. Iordan, BF, IX, 118; hălălaie,
s. f. (larmă, zarvă); halău,
s. n. (ceartă, bătaie); hălălău,
adj. (
Munt., greoi, nedibaci); hălăloi,
adj. (
Trans., leneș, puturos); haladuda,
s. f. (femeie murdară și neglijentă; femeie bondoacă); hălățugă,
s. f. (femeie stricată); holcă,
s. f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin
sb. huka, și DAR prin
rus. golka „rebeliune”.
HAI interj. 1) (se folosește pentru a exprima un îndemn la acțiune) Haide. ◊ ~ noroc formulă de salut sau de urare. 2) (se folosește repetat pentru a exprima ideea unei înaintări încete, anevoioase sau pentru a exprima o mustrare sau un avertisment). [Monosilabic] /Orig. nec. HĂI interj. 1) (se folosește pentru a îndemna unele animale). 2) (se folosește repetat, în urături sau în unele cântece populare). 3) fam. (se folosește ca adresare către o persoană) Fa; bre. Fată hăi. /Orig. nec. A HĂÍ ~iésc 1. intranz. pop. 1) A mâna boii sau vacile, strigând „hăi”. 2) A stârni vânatul din culcuș, strigând „hăi”. 3) A umbla din casă în casă de Anul Nou cu plugușorul; a ura. 2. tranz. A felicita în seara de Anul Nou prin recitarea plugușorului. /Din hăi A HÂÍ ~iésc tranz. pop. A face să se hâiască. /cf. ung. hajolni A SE HÂÍ mă ~iésc intranz. pop. 1) A se apleca într-o parte; a deveni strâmb. Zidul s-a ~it. 2) (despre povârnișuri, maluri etc.) A se desprinde de masiv, alunecând; a se nărui; a se surpa. /cf. ung. hajolni hai! int.
1. de îmbărbătare: să mergem!
2. de întrebare: hai, ce zici, te însori, ori ba? CR.
hăi! int. de îmboldit vitele: mănați, măi, hăi, hăi! POP.
2) haĭ și
aĭ (în est și
haĭn, hăĭ și
ăĭ) interj. de întrebare (cînd întrebatu tace): Nu țĭ-am spus eu? Haĭ?
1) haĭ (și maĭ rar)
aĭ (turc. haĭ, de unde și alb. rus. haĭ. V.
haĭde): Haĭ băĭețĭ! Haĭ nu-mĭ bate capu! Haĭ pleacă de aicĭ! Haĭ afară (amîndoĭ saŭ și tu singur)! Haĭ încólo! pleacă de aicĭ!
hăĭ și
ăĭ (Mold.), interj. care, ca și haĭ, haĭn și aĭ, arată întrebarea (cînd întrebatu tace): Nu țĭ-am spus eu? Hăĭ?
Hăĭ arată și vocativu (Mold. Trans.): Ĭa stăĭ, bade hăĭ! Ĭa tacĭ, femeĭe hăĭ! Ĭa maĭ mînațĭ măĭ, hăĭ, hăĭ! V. și
ha și
heĭ. hîĭésc v. tr. (ung. hajolni, hajant, id. Cp. și cu rut. haiti, de unde și za-haiti, a molesta. V.
zăhăĭesc). Est. Povîrnesc, strîmb puțin un edificiŭ: cutremuru a hîit casa. Fig. A se hîi de bătrîneță.
HAI interj. haide!, vino!, (înv.) ni! (~ încoace!) HĂI interj. măi!, (pop. și fam.) bă!, (pop.) bre! (~! tu de colo!) hîi vb. v. APLECA. DĂRĂPĂNA. DĂRÎMA. ÎNCLINA. LĂSA. NĂRUI, PLECA. POVÎRNI. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. RISIPI. STRÎMBA. SURPA. hắi, interj. – Termen de adresare. – Onomatopee (DEX, MDA). hâí, hâiesc, vb. refl. – (reg.) A se opinti (pentru a ridica o greutate); a se încorda; a se apleca. – Cf. magh. hajolni, hajloni „a se apleca” (Scriban, DEX, MDA). hâí, hâiesc, vb. refl. – A se opinti (pentru a ridica o greutate); a se încorda; a se apleca. – Cf. magh. hajol „a se apleca” (DEX).
AGE, LIBERTATE DECEMBRI... UTERE (lat.) hai, folosește-te de libertatea din decembrie – Horațiu, „Satirae”, II, 7, 4-5. Îndemn la folosirea unei libertăți temporare de acțiune. În timpul Saturnaliilor, sărbătoare ce cădea la mijlocul lunii decembrie, la Roma, sclavii aveau, prin tradiție, dreptul de a-și critica stăpânii și chiar de a fi serviți de aceștia. HAI interj. 1. – Gh. (Mar); -u, G., mold., act. 2. Hăești și Hîești ss. (16 B I 54; 17 B I 276). a face hai expr. 1. a face scandal / gălăgie; a se manifesta zgomotos.
2. a fi exagerat de pretențios.
hai, haiuri
s. n. 1. veselie manifestată zgomotos.
2. bătaie de joc.
haiul de pe lume expr. (
pop.) situație plină de haz.