auială sf [At: CARAGIALE, S. 55 / P: a-u~ / V: h~, hău~, auea~ / Pl: ~ieli / E: aui + -eală] (Pop) Zgomot prelung, confuz și monoton Si: auire, auitură, vuiet.

AUIÁLĂ, auieli, s. f. (Pop.) Zgomot confuz, monoton și prelung. [Pr.: a-u-. – Var.: hăuiálă s. f.] – Aui + suf. -eală.

HĂUIÁLĂ s. f. v. auială.

AUIÁLĂ, auieli, s. f. (Pop.) Zgomot confuz, monoton și prelung. [Pr.: a-u-. – Var.: hăuiálă s. f.] – Aui + suf. -eală.

HĂUIÁLĂ s. f. V. auială.

AUIÁLĂ, auieli, s. f. Zgomot confuz, monoton și prelung. După ce m-am odihnit pe treptele pridvorului, cu capul in mîini, cu ochii închiși și surd la auiala întinsă a satului, m-am sculat. DELAVRANCEA, T. 261. ◊ Sunet metalic, țiuit. S-a stins de tot, de tot auiala din urmă a acioaiei. CARAGIALE, S. 55. – Pronunțat: a-u-.

AUIÁLĂ, auieli, s. f. Zgomot confuz, monoton și prelung; sunet metalic. – Din aui + suf. -eală.

auiálă (a-u-)/hăuiálă (hă-u-) (pop.) s. f., g.-d. art. auiélii/hăuiélii; pl. auiéli/hăuiéli

hăuiálă v. auiálă

auiálă (sil. a-u-)/hăuiálă (sil. hă-u-) s. f., g.-d. art. auiélii/hăuiélii; pl. auiéli/hăuiéli

hăuiálă v. auială