HĂITUÍ, hăituiesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A stârni, a goni vânatul spre vânători. 2. Tranz. A goni, a mâna animalele domestice. ♦ Fig. A urmări, a fugări pe cineva (ca pe un animal sălbatic), pentru a-i face rău. 3. Tranz. A cutreiera, a străbate o regiune, un loc, urmărind pe cineva. – Din magh. hajtani.

HĂITUÍ, hăituiesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A stârni, a goni vânatul spre vânători. 2. Tranz. A goni, a mâna animalele domestice. ♦ Fig. A urmări, a fugări pe cineva (ca pe un animal sălbatic), pentru a-i face rău. 3. Tranz. A cutreiera, a străbate o regiune, un loc, urmărind pe cineva. – Din magh. hajtani.

HĂITUÍ, hăituiesc, vb. IV. 1. Intranz. A stîrni, a goni vînatul spre vînători. S-au apucat... la hăituit și hăituind așa cît au hăituit, au sărit un iepure sălbatic. SBIERA, P. 145. 2. Tranz. (Cu privire la animale domestice) A goni, a mîna, a alunga. Le-au poruncit... să caute iapa babei și aflîndu-o, s-o hăituiască-ncoace. SBIERA, P. 58. ♦ Fig. (Cu privire la oameni) A urmări, a fugări. Asemenea om se cuvine să fie hăituit ca un lup în codru. SADOVEANU, Z. C. 252. Hăituit de potiră ca o fiară sălbatică și prins de-a doua oară el fu spînzurat în cîmpul de la Frumoasa. ALECSANDRI, P. P. 260. 3. Tranz. (Complementul indică un loc, o regiune) A cutreiera, a străbate, căutînd sau urmărind pe cineva. Ispravnicu!... îi cată ca iarba de leac. Astă-noapte el o mas peste deal, cu o ceată de slujitori de cei noi, de jandari, și are de gînd să hăituiască toți munții. ALECSANDRI, T. 217. – Pronunțat: hăi-.

hăituí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăituiésc, imperf. 3 sg. hăituiá; conj. prez. 3 să hăituiáscă

hăituí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăituiésc, imperf. 3 sg. hăituiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hăituiáscă

HĂITUÍ vb. 1. a goni, a scorni, a stârni, (pop.) a zgorni. (A ~ vânatul din bârlog.) 2. v. fugări.

A HĂITUÍ ~iésc tranz. 1) (animale domestice) A face să meargă (într-o anumită direcție), alungând din urmă; a goni. 2) fam. (persoane) A urmări permanent cu scopul de a face un rău; a prigoni cu insistență. [Sil. hăi-tu-i] /<ung. hajtani

hăituì v. 1. a scotoci o pădure spre a sgorni vânatul; 2. fig. a urmări cu înverșunare: are de gând să hăituească toți munții AL. [V. haită].

hăĭtuĭésc v. tr. și intr. (ung. hajtanĭ, a împinge, a scorni din culcuș, de unde și rut. haĭtuváti și sîrb. hájkati. V. hîtcîĭ). Alung din culcuș, urmăresc, izgonesc: Mă hăĭtuĭește frate-meŭ (Sadov. VR. 1924, 1, 9). Fig. Cutreĭer, scotocesc. V. hurcuĭesc.

HĂITUI vb. 1. a goni, a scorni, a stîrni, (pop.) a zgorni. (A ~ vînatul din bîrlog.) 2. a fugări, a urmări, (rar) a prigoni, (înv. și reg.) a pripi, (prin Transilv.) a păfuga, a poteri. (L-a ~ pe dușman pînă la rîu.)