HĂȚÍ, hățesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A zgâlțâi, a smuci pe cineva. – Din hăț1.

HĂȚÍ, hățesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A zgâlțâi, a smuci pe cineva. – Din hăț1.

HĂȚÍ, hățesc, vb. IV. Tranz. (Transilv.) A apuca și a trage (pe cineva); a zgîlțîi, a smuci. Antița însă i-a sărit din dos în spate și, coprinzîndu-l cu brațele, a început să-l hățească. SLAVICI, N. I 66. Și mi ți-l apucară pe bietul lup și mi ți-l hățiră și tot mii de bucățele-l făcură. RETEGANUL, P. III 41.

hățí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hățésc, imperf. 3 sg. hățeá; conj. prez. 3 să hățeáscă

hățí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hățésc, imperf. 3 sg. hățeá; conj. prez. 3 sg. și pl. hățeáscă

HĂȚÍ vb. v. smuci, zgâlțâi.

hăți vb. v. SMUCI. ZGÎLȚÎI.

hățí, hățesc, vb. refl. – 1. A se apuca (de treabă), a începe o acțiune. 2. A se prinde (de ceva): „Toți de díșin se hățâră” (Memoria, 2001: 33). – Din hăț „curea, ham” (< haț „indică o mișcare pentru a prinde sau a apuca”) (DEX, MDA).

hățí, hățesc, vb. refl. – 1. A se apuca (de treabă), a începe o acțiune. 2. A se prinde (de ceva): „Toți de díșin se hățâră” (Memoria 2001: 33). – Din haț (indică o mișcare pentru a prinde sau a apuca; onomatopee).