hăț definitie

3 intrări

32 definiții pentru hăț

HĂȚ2 interj. v. hâț.
HĂȚ1, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se mână caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, dând dovadă de autoritate (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.
HÂȚ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o mișcare bruscă și rapidă, când cineva apucă, smucește sau trage ceva. ◊ Expr. Hâț în sus, hâț în jos sau hâț în dreapta, hâț în stânga, arată încercările numeroase și diverse pe care le face cineva pentru a îndeplini o acțiune sau pentru a scăpa dintr-o situație neplăcută. [Var.: hăț interj.] – Onomatopee.
HĂȚ2 interj. v. hâț.
HĂȚ1, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângătoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.
HÂȚ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o mișcare bruscă și rapidă, când cineva apucă, smucește sau trage ceva. ◊ Expr. Hâț în sus, hâț în jos sau hâț în dreapta, hâț în stânga, arată sforțările, încercările numeroase și diverse pe care le face cineva pentru a aduce la îndeplinire o acțiune sau pentru a scăpa dintr-o situație neplăcută. [Var.: hăț interj.] – Onomatopee.
HĂȚ1 interj. v. hîț.
HĂȚ2, hățuri, s. n. 1. (De obicei la pl.) Parte a hamului, care constă din curele (sau frînghii) mai lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. V. frîu, dîrlog. Suduie neîndemînatic, smucind de hățuri două vite flămînde. SAHIA, N. 47. A fluturat hățurile pe spinarea telegarilor și s-a dus mai departe. POPA, V. 166. Apuc hățurile în mîna stîngă și m-arunc pe șăoaș[1]. ALECSANDRI, T. 52. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține în frîu, a struni. A lua hățurile în mînă = a prelua conducerea (unei întreprinderi, a unei afaceri etc.). A scăpa hățurile din mînă = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, într-o afacere etc.). 2. (Rar) Laț, juvăț. Te duc la spînzurătoare, chiar dac-ar trebui să merg și eu de hăț cu tine. SLAVICI, N. II 156.
HÎȚ interj. (Și în forma hăț; de obicei cu valoare de verb) Onomatopee care redă zgomotul produs de o mișcare bruscă și repede, cînd cineva apucă, smucește sau trage ceva; haț. Nevasta, hăț un șumuiag de fîn, îl face vălătuc și sfîr după popă. SEVASTOS, N. 50. ◊ Expr. Hîț (sau hi) în sus, hîț în jos sau hîț în dreapta, hîț în stînga, arată sforțările sau încercările făcute de cineva pentru a aduce la îndeplinire o acțiune sau pentru a scăpa (prin smucituri de tot felul) dintr-o situație neplăcută. Hîț în dreapta, hîț în stînga, pînă descuie ușa. DELAVRANCEA, la TDRG. Hi! în sus, hăț! în jos; să se miște din loc calul, ba. ISPIRESCU, L. 374. După ce mîncară... smochine, se făcură măgari. Hîț în sus, hîț în jos! Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toți măgarii. id. ib. 282. – Variantă: hăț interj.
hăț s. n., pl. hắțuri
hâț interj.
hăț s. n., pl. hățuri
hâț interj.
HĂȚ s. v. laț, ștreang.
HĂȚ s. frâu. (Strânge ~ul și oprește calul.)
hîț interj. – Indică o mișcare ritmică de legănat. – Var. hîța, huța, uța, ița. Creație spontană. – Der. hîță, s. f. (Banat, sanie); hîțîi (var. hați, hățăi, ița, huțăi), vb. (a scutura; a hurui; a agita, a mișca), cf. bîțîi; hîțîna (var. hîțina, hîțîni), vb. (a scutura, a hurducăi) cu suf. expresiv -na; hîlțîna (var. hîlțîni), vb. (a hurducăi), cu l expresiv, cf. sgîlțîna; hîrț, interj. (exprimă efortul care se cere pentru a scutura sau deplasa un obiect greu); huță, s. f. (leagăn, scrînciob); huiț, s. n. (Trans., a legăna); huțuna (var. huțîna, huțina), vb. (a scutura; a legăna); huțuț, s. n. (leagăn, scrînciob); huțuța, vb. (a legăna); huțupi, vb. refl. (a se strădui, a face un efort); hutupi, vb. (a împinge, a alunga); heață, s. f. (Trans. de Sud, vargă, joardă); hîțînătoare (var. huțunătoare), s. f. (scrînciob); (h)oțopină (var. huțupină), s. f. (mîrțoagă; femeie rotofeie).
HĂȚ ~uri n. mai ales la pl. Element de harnașament constând dintr-un complex de curele (sau frânghii) cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ A ține în ~uri a ține din scurt pe cineva. A lua ~urile în mână a prelua conducerea. /cf. haț
HÂȚ interj. (se folosește pentru a reda zgomotul făcut de o mișcare bruscă, o smuncitură) /Onomat.
haț! int. 1. arată sgomotul apucării sau prinderii brusce: haț! pe ied de gât CR.; 2. strigăt de alungat porcii. [Onomatopee].
hăț! int. exprimă o tragere în direcțiune opusă: hăț în sus, hăț în jos ISP. [Onomatopee].
hăț n. curea lungă dela frâul calului. [Origină necunoscută].
hăț n., pl. urĭ (rudă cu haț, înhaț). Pl. Curele pe care le țiĭ în mînĭ cînd mînĭ calu înhămat (numite în Munt. și cîmpurĭ).
hîț, interj. care arată huĭetu înhățăriĭ: hîț un covrig! V. haț, hîrț, hîrștĭ, fîț.
hăț s. v. LAȚ. ȘTREANG.
HĂȚ s. frîu. (Strînge ~ și oprește calul.)
hăț, s.n. – v. hâț.
hâț2, interj. – Haț; indică o mișcare bruscă, când cineva smucește sau trage ceva. – Formă onomatopeică.
hâț1, hâțuri, (hăț), s.n. – Frâu; dépleu, hăț. – Probabil din hâț2.
hăț, s.n. – v. hâț.
hâț2, interj. – Haț; indică o mișcare bruscă, când cineva smucește sau trage ceva. – Forma onomatopeică.
hâț1, -uri, (hăț), s.n. – Frâu; dépleu, hăț. – Probabil din hâț<sup>2</sup>.
HĂȚ subst., pl. hățuri. 1. Hățe, Lupul, munt., 1741 (BCI XV 65); – Șt., țig. (16 A IV 271). 2. Hățul, mold. (Isp IV1). Hățăști fam. 3. Hățeș, Florea, olt. (Sd XXII 344-5); Hățăș (Sd XXII); Hățăși, Onea; cf. subst; hățaș „potecă în pădure” (DLR).

hăț dex

Intrare: hăț
hăț 1 s.n. substantiv neutru
Intrare: Hăț
Hăț
Intrare: hâț
hăț 2 interj.
hâț interjecție