hârb definitie

2 intrări

16 definiții pentru hârb

HÂRB, hârburi, s. n. 1. (Pop.) Ciob, spărtură. 2. Vas (de bucătărie) vechi, uzat, spart sau de proastă calitate; p. gener. orice lucru lipsit de valoare, vechi, stricat. 3. Fig. Om bătrân, bolnav, neputincios. – Cf. bg. hărbel.
HÂRB, hârburi, s. n. 1. (Pop.) Ciob, spărtură. 2. Vas (de bucătărie) vechi, uzat, spart sau de proastă calitate; p. gener. orice lucru lipsit de valoare, vechi, stricat. 3. Fig. Om bătrân, bolnav, neputincios. – Cf. bg. hărbel.
HÎRB, hîrburi, s. n. 1. Bucată dintr-un vas spart (de lut, de sticlă), dintr-un geam sau dintr-o oglindă spartă; ciob; p. ext. vas spart, oală spartă. Nu mai apărea sub hîrleț și cazma un singur hîrb de ulcică. C. PETRESCU, R. DR. 127. Ajungînd la tîrg, el merge drept peste oalele femeii celei zdrănțoase, și regimentul după el, de nici un hîrb n-a rămas întreg. RETEGANUL, P. II 20. Te-am mînat apoi pe loc Cu hîrbul să-mi aduci foc; Hîrbul mi l-ai bucățit, Sprîncenile ți-ai pîrlit. ALECSANDRI, P. P. 351. 2. Vas de bucătărie de proastă calitate sau deteriorat; p. ext. obiect lipsit de valoare, vechi, stricat. Toată averea-i era o coșniță, o manta, niște hîrburi și un pat de scînduri făcut pe țăruși bătuți în pămînt. DUNĂREANU, CH. 65. Romano, așa chiar cum era el, avea un hîrb de aparat fotografic. HOGAȘ, DR. II 161. O casă numai hîrb: prin pereți se furișa neaua, cuptorul afuma și acoperișul era tovarăș cu vînturile. SLAVICI, O. I 61. ◊ Fig. Ea, care-i acuma hîrb, istovită, iar el un leș, ei amîndoi făceau planuri pentru viitor. CONTEMPORANUL, VI 106.
hârb s. n., pl. hấrburi
hârb s. n., pl. hârburi
HÂRB s. v. ciob.
HÂRB s. v. babalâc, baccea, căzătură, hodorog, ramolit, vas.
hîrb (hấrburi), s. n. – Ciob, ciuruc. – Mr. hrup, megl. ărb, herb. Sl., cf. bg. hărb (DAR, după Miklosich, Slaw. Elem., 52 și Cihac, II, 135, din sl. crepu). – Cf. hîrbar, s. n. (loc unde se aruncă cioburile); hîrbărie, s. f. (lucruri stricate); hîrbui, vb. refl. (a se preface în hîrburi, a se strica); hîrbar, adj. (băgăreț), plecîndu-se de la ideea că „își bagă nasul prin toate oalele”; hîrbăreț, adj. (băgăreț, indiscret).
HÂRB ~uri n. 1) Bucată dintr-un vas spart; ciob. 2) Vas de bucătărie de calitate proastă sau știrbit. 3) fig. Lucru foarte uzat, care nu mai poate fi utilizat. 4) fig. Persoană neputincioasă (din cauza vârstei sau a unei boli). /cf. bulg. hărbel
hârb n. ciob mare, spărtură de oală. [Origină necunoscută].
hîrb n., pl. urĭ (bg. hŭrb, hŭrbel, rudă cu germ. scherbe, hîrb, și cu vsl. črĕpŭ, bg. čerŭp, rus. čérep, pol. czerep, trzop, hîrb. V. știrb și eșárpă). Cĭob, sfărmătură dintr’un vas. Prov. Hîrbu ține maĭ mult decît oala, omu bolnav care se îngrijește trăĭește maĭ mult de cît cel sănătos. Rîde hîrb de cĭob (ca bg. prismĕl se hŭrbel na štŭrbel), rîde un om cu defecte de unu egal cu el (Munt.).
HÎRB s. ciob, spărtură, țandără, (reg.) breanc, (Ban.) tioc. (~ dintr-o oală de lut.)
hîrb s. v. BABALÎC. BACCEA. CĂZĂTURĂ. HODOROG. RAMOLIT. VAS.
hârb, hârburi, (hârboi), s.n. – 1. Vas spart; ciob. 2. Vas, oală de lut veche, uzată: „Mă-ntorsăi cătă lădoi, / Tăt de-un blid și de-un hârboi” (D. Pop, 1978: 175). ♦ (onom.) Hîrb, Hârba, Hârbu, nume de familie (232 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din sl., cf. bg. hărb(el) (DA, cf. DER; DEX, MDA).
hârb, -uri, (hârboi), s.n. – 1. Vas spart; ciob. 2. Vas, oală de lut veche, uzată: „Mă-ntorsăi cătă lădoi, / Tăt de-un blid și de-un hârboi” (D. Pop 1978: 175). – Sl., cf. bg. hărb (DA cf. DER).
HÎRB subst. 1. Hărbu, D. (Șchei I). 2. Hărbea zis și Îrbea (ib. I -II). 3. Cf. Herbĭa, Toader (ib. I); Herba, I. (ib. II).

hârb dex

Intrare: hârb
hârb substantiv neutru
Intrare: Hârb
Hârb