hâd definitie

13 definiții pentru hâd

HÂD, -Ă, hâzi, -de, adj. Foarte urât, slut. – Cf. ucr. hyd.
HÂD, -Ă, hâzi, -de, adj. Foarte urât, slut. – Cf. ucr. hyd.
HÎD, -Ă, hîzi, -de, adj. Foarte urît, slut. Era o hîdă făptură, cu picioarele scurte și cu brațele lungi, cu fruntea teșită și cu ochi galbeni. C. PETRESCU, R. DR. 51. S-a ivit pe-o buturugă O cumplită arătare... Dar nu-i nime să-i zărească Trupul hîd și deșirat. TOPÎRCEANU, S. A. 24. ◊ Fig. [În 1915 era] o presă imorală și hîdă la exces. ARGHEZI, P. T. 72. ◊ (Adverbial) Foarte frumos își închipuia el toate acestea, dară tare hîd au aflat! SBIERA, P. 110. Scărpinîndu-se în capul lățos și cornut, începu a rîde hîd și strîmbîndu-se. EMINESCU, N. 56. ◊ (Substantivat) Spune-mi, bade-adevărat, Pentru cine m-ai lăsat?... Pentru iarba de cărare, Pentru hîda de pe vale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 254.
hâd adj. m., pl. hâzi; f. hấdă, pl. hấde
hâd adj. m., pl. hâzi; f. sg. hâdă, pl. hâde
HÂD adj. v. urât.
hîd (hấdă), adj. – Urît, diform, pocit. Sl. chudŭ „josnic” (Cihac, II, 138; Conev 97; cf. DAR), cf. sb., cr., slov. hud „rău”, rus. chudoi „rău”, chudo „rău”, pol. hydny „urît”. – Der. hîzenie, s. f. (sluțenie); hîdos, adj. (rar, oribil), formație artificială, în care se combină hîd cu hidos, adj., din fr. hideux. Rut. chyd „obiect respingător” ar putea proveni din rom. (Candrea, Elemente, 408).
HÂD hâdă (hâzi, hâde) Care provoacă repulsie prin caracterul său; foarte urât; hidos; dezgustător; scârbos. Om ~. /cf. ucr. hyd
hâd a. hidos: de hâdă ce-i (baba), o latră câinii. [Pol. HID, nelegiuit].
hîd, -ă adj. (rus. hud și hudóĭ, slab, uzat, d. vsl. hudŭ, mic păcătos, ordinar). Mold. Trans. Ban. Grozav de urît: om hîd. V. hidos.
HÎD adj. diform, hidos, monstruos, pocit, respingător, schimonosit, slut, strîmb, urît, (pop. și fam.) bocciu, scălîmb, scălîmbăiat, (reg.) pîcleș, (Mold.) balcîz, (Mold. și Transilv.) pogan, (înv.) grozav, (fam.) șui. (Un om ~.)
hâd, -ă, hâzi, hâde, adj. s. – (reg.) 1. Urât, diform, respingător. 2. Murdar, hâros, tinos: „Și tu tăt cu hâda-i hi” (Papahagi, 1925: 194). ♦ (mit.) Hâda Băii, personaj din folclorul mineresc maramureșean, închipuit ca o femeie urâtă, dizgrațioasă, cu puteri magice, capabilă să se transforme într-o tânără ademenitoare, ce îi fermeca pe mineri cu glasul ei; echivalent cu Fata Pădurii: „Frunză verde unghia găii, / Mă ibăsc cu Hâda Băii” (Bârlea, 1924, I: 279; Berbești). – Cf. ucr. hyd „obiect respingător” (DEX, MDA); din pol. hid (Șăineanu). Cuv. rom. > ucr. hyd (Candrea, cf. DER).
hâd, -ă, adj. s. – 1. Urât, diform, respingător. 2. Murdar, hâros, tinos: „Și tu tăt cu hâda-i hi” (Papahagi 1925: p.194). (mit.) Hâda-Băii, personaj mitologic local, asemănător cu Fata Pădurii: „Frunză verde unghia găii, / Mă ibăsc cu Hâda-Băii” (Bârlea 1924 I: 279). – Cf. ucr. hyd (DEX).

hâd dex

Intrare: hâd
hâd adjectiv